Jean Cocteau, poet, scriitor, dramaturg, grafician, dar si cineast francez, se naste la 5 iulie 1889 intr-o familie burgheza dintr-un orasel de langa Paris. Tatal sau, avocat si pictor amator, se sinucide cand Cocteau are 9 ani. La 15 ani, pleaca de acasa; nu este interesat de scoala si nu-si ia bacalaureatul. La 19 ani, isi publica primul volum de poeme, La Lampe d’Aladin, devenind cunoscut in cercurile artistice boeme drept “printul frivol”. Face parte dintr-un grup alaturi de Marcel Proust, Andre Gide si Maurice Barres. Fascinat de Serge de Diaghilev, colaboreaza cu acesta la baletul Parade (1917). Prietenia cu scriitorul Raymond Radiguet ii influenteaza viata si opera, iar dupa moartea acestuia cade prada opiului. Urmeaza o perioada de dezintoxicare. In postura de cineast, contribuie la introducerea suprarealismului in cinematograful francez, influentand genul Noului Val. Opera sa se caracterizeaza prin trei succese remarcabile: Les Parents terribles (piesa de teatru, 1929), Les Enfants terribles (roman, 1950), La Belle et la Bete (film, 1946). Moare la 11 octombrie 1963, in varsta de 64 de ani, in urma unei crize cardiace. Premii si distinctii: in 1955, a fost ales membru al Academiei Franceze si al Academiei Regale din Belgia; a fost comandor al Legiunii de Onoare, membru al Academiei Germane si al Academiei Americane, presedinte de onoare al Festivalului de Film de la Cannes etc. In decembrie 1928, Jean Cocteau, dependent de opiu, este internat la clinica din Saint-Cloud, pentru dezintoxicare. Aici va scrie in saptesprezece zile faimoasa carte Les Enfants terribles (Copiii teribili). Si tot aici va tine acest jurnal, publicat in 1930. Opiomanul Jean Cocteau scrie si deseneaza, doua activitati care inseamna pentru el acelasi act creator. Perfect lucid, el examineaza o experienta strans legata de esenta fiintei si, prin urmare, de creatia artistica, vazuta ca o cale de acces intr-o alta dimensiune temporala. Uneori, acest jurnal al singuratatii este luminat de amintire, de admiratie, de afectiune. Alaturi de comentariile despre literatura si scriitori, se afla si observatii despre cinema, poezie, arta. Tema obsedanta, prezenta in fiecare pagina, este opiul. Astfel, Jean Cocteau regaseste marea traditie a poetilor vizionari Baudelaire si mai ales Rimbaud. Desenele ii apartin autorului.
Asa se face ca m-am intoxicat din nou, pentru ca medicii care dezintoxica – de fapt, ar fi mai exact sa se spuna ca-ti fac o clisma – nu cauta sa vindece tulburarile initiale care au motivat intoxicarea, pentru ca mi-am regasit dezechilibrul nervos si pentru ca am preferat un echilibru artificial unei lipse totale de echilibru. Acest machiaj moral este mai inselator decat un obraz descompus: este omenesc, aproape un gest de feminitate sa-i ceri ajutorul.
M-am intoxicat cu prudenta si sub control medical. Exista doctori atinsi de mila. N-am depasit niciodata zece pipe. Fumam trei dimineata (la ora 9), patru dupa-amiaza (la ora 5), trei seara (la ora 11). Ma gandeam ca in felul acesta micsorez riscul de intoxicare. Alaptam cu opiu niste celule noi, renascute dupa cinci luni de abstinenta, si le alaptam cu nenumarati alcaloizi necunoscuti, pe cand un morfinoman, ale carui deprinderi ma sperie, isi umple venele cu o singura otrava cunoscuta si se lasa mult mai putin purtat de mister.
*
Cu opiul, ceea ce mana organismul spre moarte este de ordin euforic. Chinurile vin dintr-o intoarcere in raspar catre viata. O izbucnire de primavara seamana nebunia in venele prin care se pravalesc torente de gheata si lava de foc.
Il sfatuiesc pe bolnavul sevrat de opt zile sa-si ingroape capul in brat, sa-si lipeasca urechea de acel brat si sa astepte. Tropote, razmerite, uzine care sar in aer, armate puse pe fuga, potop, urechea cuprinde toata apocalipsa noptii instelate a trupului omenesc.
*
Sa nu-mi cereti sa tradez. Opiul ramane unic, iar euforia pe care ti-o da este mai buna decat sanatatea. Ii datorez toate clipele mele perfecte. Pacat ca, in loc sa perfectioneze dezintoxicarea, medicina nu incearca sa faca opiul inofensiv.
Dar iata ca ne intoarcem la problema progresului. Sa fie suferinta o regula sau un lirism?
Imi vine sa cred ca pe batrana noastra scoarta, atat de brazdata, de sfasiata, de lipita la loc, pe care infloresc atatea compromisuri si atatea conventii rizibile, opiul eliminabil ar imblanzi moravurile si ar face mai mult bine decat rau face setea de actiune.
*
Dintre toate drogurile, opiul este cel mai subtil. Plamanii absorb fumul instantaneu. Efectul unei pipe este imediat. Vorbesc de fumatorii adevarati. Amatorii nu simt nimic, ei asteapta vise si se aleg cu rau de mare; caci eficacitatea opiului rezulta dintr-un pact. Daca ne vrajeste, nu mai putem sa ne lasam de el.
A-i face morala opiomanului e ca si cum i-ai spune lui Tristan: “Omoar-o pe Isolda. Ai sa te simti mult mai bine dupa”.
*
Opiul nu suporta adeptii nerabdatori, grabitii care strica efectul. Ii ocoleste, le lasa morfina, heroina, sinuciderea, moartea.
*
Daca auziti despre cineva: “X a murit pentru ca fuma opiu”, sa stiti ca e imposibil, ca sub aceasta moarte se ascunde altceva.
*
Exista organisme care se nasc pentru a cadea prada drogurilor. Care cer o carja fara de care nu pot intra in contact cu exteriorul. Care plutesc. Vegeteaza intre clar si obscur. Atata vreme cat o substanta nu-i da consistenta, lumea ramane o fantoma.
Se intampla ca acesti nefericiti nu gasesc niciodata nici cel mai mic leac. Sau il gasesc si mor din el.
Este un noroc cand opiul ii echilibreaza si le ofera acestor suflete de pluta un costum de scafandru. Caci raul pe care-l aduce cu el va fi mai mic decat al celorlalte substante si mai mic decat infirmitatea pe care “ei” incearca s-o vindece.
*
Nu mai suntem, vai!, un popor de agricultori si de pastori. Nu incape indoiala ca este nevoie de un alt sistem de terapeutica pentru a ne apara sistemul nervos surmenat. Pentru aceasta, trebuie sa descoperim un mod de a face inofensive substantele binefacatoare pe care corpul le elimina atat de anevoios sau sa blindam celula nervoasa.
Spuneti-i unui doctor acest adevar elementar, va da din umeri. Va vorbi despre literatura, utopie, de obsesia toxicomanului.
Si totusi, eu afirm ca intr-o buna zi substantele care ne linistesc vor fi intrebuintate fara nici un risc, ca se va evita obisnuinta, ca vom rade de sperietoarea drogului si ca opiul imblanzit va ostoi boala oraselor in care copacii mor in picioare.
*
Ritmul vietii noastre se desfasoara in perioade, toate la fel, numai ca felul in care se prezinta le face de nerecunoscut. Evenimentul-capcana sau persoana-capcana sunt cu atat mai periculoase cu cat sunt subordonate aceleiasi legi si poarta in mod sincer o masca.
Cu timpul, suferinta ne trezeste la realitate si ne semnaleaza o gramada de capcane. Daca refuzam sa traim insipid, trebuie sa acceptam unele capcane cu toate ca avem certitudinea ca ne expunem in felul acesta la consecinte funeste. Intelepciunea consta in a fi nebun atunci cand imprejurarile merita osteneala.
Goethe a vorbit, printre cei dintai, despre un adevar al artei obtinut prin contrariul realitatii (in legatura cu o gravura a lui Rembrandt). Astazi, orice cercetare este acceptata cu titlu de cercetare. Cu greu ne putem inchipui singularitatea lui Uccello. “Bietul Paolo, zice Vasari, prea putin experimentat in arta calariei, ar fi facut o capodopera daca nu si-ar fi pictat calul ridicand deodata amandoua picioarele de pe aceeasi parte, ceea ce este imposibil.” Or, toata nobletea picturii de care vorbeste Vasari vine tocmai din aceasta contramiscare, din acest act de prezenta prin care artistul se afirma si striga prin secole: “Calul pe care-l vedeti este un pretext. Nu ma lasa sa mor. Sunt aici!”
*
Nimic mai anormal decat un poet care aduce cu omul normal: Hugo, Goethe… Nebunul in libertate. Nebunul care n-are aparenta de nebun. Nebunul care nu e niciodata suspect. Cand am scris ca Victor Hugo este un nebun care se crede Victor Hugo, nu glumeam. Pacatul tipic impotriva duhului nu este sa fii spiritual? Nu era o butada, era o sinteza; rezumatul unui studiu pe care refuz sa-l scriu si pe care altii il vor scrie intr-o zi. Rolul poetului nu este sa dovedeasca, este sa afirme fara sa aduca nici una dintre acele probe stufoase pe care le poseda si din care rezulta afirmatia lui. Mai tarziu, lenta aducere la lumina a dovezilor il desemneaza ca (pre)vestitor. La Guernesey, nebunia lui Hugo s-a fixat pe mobile si pe fotografie. Era fotografiat de douazeci-treizeci de ori pe zi. Hugo fara barba! Ce marturisire! Vine intotdeauna un moment cand barbosul se rade. Dar nu-l tine mult. Isi pune iute barba la loc.
*
Faimoasele deformari datorate opiului. Lentori, trandaveli, vise inactive. OPERA este opera unui opioman. “Tu ai spus-o”, raspund imbecilii. Or, eu nu am atins niciodata asemenea viteze. Viteze care ajung la imobilitate. Ventilatorul meu nu face vant si nu distruge imaginea dindaratul lui; dar nu sfatuiesc pe nimeni sa-si vare degetul intre spite.
*
Am sa profit de insomnie ca sa incerc imposibilul: sa descriu nevoia. Byron spunea: “Dragostea nu rezista la raul de mare”. Nevoia napadeste totul, ca dragostea, ca raul de mare. N-are rost sa incerci sa rezisti. Mai intai, te ia cu un fel de rau. Dupa care lucrurile se inrautatesc. Inchipuiti-va o tacere care ar fi ca zbieretele a mii de copii ale caror doici au uitat sa le dea sa suga. Nelinistea amoroasa exprimata in sensibil. O absenta atotstapanitoare, un despotism negativ.
Fenomenele se precizeaza. Serpuiri electrice, sampanie in vene, sifoane inghetate, crampe, sudori la radacina parului, gura incleiata, muci, lacrimi. Nu insistati. Curajul nu va foloseste la nimic. Daca asteptati prea mult, nu mai puteti sa va pregatiti pipa. Fumati. Corpul nici nu astepta altceva decat noutatea. O pipa e de-ajuns.
*
Usor de zis: “Opiul stavileste viata. Insensibilizeaza. Starea de bine vine de la un soi de moarte”.
Fara opiu mi-e frig, racesc, nu mi-e foame. Sunt nerabdator sa impun ce inventez. Cand fumez mi-e cald, nu fac guturai, am pofta de mancare, imi dispare nerabdarea. Medici, meditati la aceasta enigma. “Savantii nu sunt curiosi”, spune France. Are dreptate.
*
Opiul devine tragic in masura in care afecteaza centrii nervosi ce comanda sufletul. Altfel, este un antidot, o placere, o siesta extrema.
Grav este cand fumezi ca sa te aperi de un dezechilibru moral. Atunci e greu sa te apropii de drog asa cum trebuie sa te apropii de el si de animalele salbatice: fara teama.
*
A vorbi de droguri in legatura cu opiul e ca si cum ai confunda un Pommard cu un Pernod.
*
Sa creezi: sa ucizi in jurul tau tot ce nu te lasa sa te proiectezi in timp sub o aparenta oarecare, singurul interes al acestei aparente fiind un subterfugiu care iti permite sa ramai vizibil dupa moarte.
*
Scarbit de literatura, am vrut sa depasesc literele si sa-mi traiesc opera. Rezulta ca opera ma devoreaza, ca ea incepe sa traiasca si ca eu mor. De altfel, operele se impart in doua: cele care te tin in viata si cele care ucid.
Intr-o zi, unul dintre scriitorii nostri caruia ii reprosam ca scrie carti de succes si ca nu se scrie pe sine niciodata, m-a dus in fata unei oglinzi. “Vreau sa fiu tare, mi-a spus. Uita-te la tine. Eu vreau sa mananc. Sa calatoresc. Vreau sa traiesc. Nu vreau sa ajung un stilou.”
O trestie ganditoare! O trestie suferinda! O trestie sangeranda! Exact! Pana la urma ajung la aceasta constatare sinistra: daca nu vrei sa devii un scriitor de meserie, devii un stilou.
*
Noi, poetii, avem o manie a adevarului, incercam sa redam cu de-amanuntul ce ne frapeaza. “Foarte mult din tine!” – este elogiul pe care-l atrage intotdeauna exactitatea noastra.
Ne putem inchipui de cat credit se bucura onestitatea relatiilor noastre cu ceea ce vedem, doar noi, dupa neincrederea admirativa pe care o trezeste exactitatea cu care redam spectacolele vizibile si zilnice.
Or, poetul nu cere nici o admiratie; el vrea sa fie crezut.
*
Oricat de individualista, de solitara, distanta, aristocratica, luxoasa, monstruoasa, capodopera este totusi sociala, capabila sa ajunga la celalalt, sa emotioneze, sa imbogateasca spiritual si material multimea.
Or, la hedonist nevoia de a se exprima, de a coresponda cu exteriorul dispare.
El nu cauta sa scoata capodopere, cauta sa devina el insusi una, cea mai necunoscuta, cea mai egoista.
A spune despre un fumator in stare neintrerupta de euforie ca se degradeaza e ca si cum ai spune despre marmura ca este deteriorata de Michelangelo, despre panza ca este patata de Rafael, despre hartie ca este mazgalita de Shakespeare, despre liniste ca este intrerupta de Bach.
Nimic mai putin impur decat aceasta capodopera: un fumator de opiu. Nimic mai natural decat societatea, care pretinde sa fie partasa, condamnandu-l ca pe o frumusete invizibila, fara urma de prostituare.
*
Pictorul caruia ii place sa picteze copaci devine un copac. Copiii poarta in ei un drog natural. Moartea lui Thomas Impostorul este copilul care, jucandu-se de-a calul, devine cal.
Toti copiii au o putere feerica de a se preschimba in ce vor ei. Poetii, in care copilaria se prelungeste, sufera ca pierd aceasta putere. Cu siguranta ca este unul dintre motivele care-l imping pe poet spre opiu.
*
S-ar parea ca specialistii nu cunosc lumea care-l desparte pe opioman de celelalte victime ale materiilor toxice, drogul de droguri.
Nu incerc sa apar drogul; incerc sa deslusesc in intuneric, sa ma pun de-a curmezisul, sa abordez din fata probleme care sunt intotdeauna abordate din profil.
Presupun ca tanara scoala de medicina incepe sa se cabreze, sa se revolte impotriva prejudecatilor ridicole, sa urmeze noile tendinte.
Vor descoperi oare tinerii o metoda activa de dezintoxicare (metoda actuala este pasiva), adica un regim care sa permita binefacerile macului?
Somitatile invatamantului superior medical detesta intuitia, riscul; ele vor practicieni, uitand ca ii are datorita descoperirilor ce se lovesc de scepticism, una dintre cele mai rele specii de confort.
Obiectie: arta si stiinta urmeaza cai diferite. Inexact.
*
Un om normal din punct de vedere sexual ar trebui sa fie in stare sa faca dragoste cu oricine si chiar cu orice, deoarece instinctul speciei este orb; lucreaza la gramada. Aceasta explica moravurile ingaduitoare, puse pe seama viciului, ale oamenilor din popor si mai ales ale marinarilor. Singurul care conteaza este actul sexual. O bruta se sinchiseste prea putin de imprejurarile din care se naste. Nu vorbesc de dragoste.
Viciul incepe cu alegerea. In functie de ereditate, de inteligenta, de oboseala nervoasa a subiectului, aceasta alegere se rafineaza pana la a deveni inexplicabila, comica sau criminala.
*
Picasso, pictor de rastigniri. Panzele lui sunt rezultatul unor crize de furie impotriva picturii (carpe sfasiate, cuie, franghie, fiere) in care pictorul rastigneste pictura, scuipa pe ea, impunge cu sulita si se trezeste infrant, obligat fatalmente ca tot acest masacru sa se termine cu o chitara.
Visul meu, in muzica, ar fi sa ascult muzica chitarelor lui Picasso.
*
Am vazut filme nostime si splendide, n-am vazut decat trei filme mari: SHERLOCK HOLMES JUNIOR de Buster Keaton, GOANA DUPA AUR de Chaplin, POTEMKIN de Eisenstein. Primul, folosirea perfecta a minunatului; GOANA, capodopera care prin detaliu si prin ansamblu egaleaza IDIOTUL, PRINTESA DE CLEVES, teatrul grecesc; POTEMKIN, in care un popor se exprima printr-un om.
Recitind aceste note (octombrie 1929), adaug: CAINELE ANDALUZ de Bunuel.
Asta este stilul sufletului. Hollywood devenea un garaj de lux, iar filmele lui – marci de masini din ce in ce mai frumoase. CAINELE ANDALUZ ne intoarce la bicicleta.
Mergeti inainte si cadeti, bicicleta, cal de corida, magari imputiti, preoti, pitici de Spania! De cate ori curge sange in familii, pe strada, este ascuns, se arunca peste el carpe, se aduna lume, oamenii se strang roata in jur si nu te lasa sa vezi. Exista si sangele corpului sufletului. Curge din rani oribile, curge din coltul gurilor si nici familiile, nici politistii, nici gura-casca nu se gandesc sa-l ascunda.
Tocmai asta ne arata ecranul – ca niste obiecte pe o masa: acest de nespus, aceasta fantoma a trezirii condamnatilor la moarte.
*
Legenda ii impresoara pe poetii care locuiesc intr-o casa de sticla. Daca se ascund, daca locuiesc in vreo pivnita necunoscuta, publicul se gandeste: gesturile tale prea simple ascund ceva. Ne pacalesti. Ne mistifici; si fiecare se apuca sa ghiceasca, sa deformeze, sa interpreteze, sa caute, sa gaseasca, sa simbolizeze, sa mistifice.
Persoanele care ajung in preajma mea si descopera secretul ma plang, se indigneaza; ele nu stiu avantajele unei legende absurde: cand mi se da foc, arde un manechin care nici macar nu-mi seamana. O reputatie proasta se cere intretinuta cu mai multa dragoste si cu mai mult lux decat o dansatoare.
Asta da un sens frumoasei fraze pe care mi-a scris-o Max Jacob: “Nu trebuie sa fii cunoscut pentru ceea ce faci.”.
Gloria antuma nu are decat un singur rost: sa ingaduie operei, dupa moartea noastra, sa debuteze cu un nume.
*
Ma intreb cum pot oamenii sa scrie viata poetilor de vreme ce nici poetii nu si-ar putea scrie propria lor viata. Prea multe mistere, prea multe minciuni adevarate, prea multe intortocheri.
Ca sa nu mai vorbim de prieteniile pasionate care se confunda cu dragostea, dar care sunt totusi altceva, de zidurile ce despart dragostea de prietenie, de acea zona a inimii in care se intalnesc simturi necunoscute si pe care nu le pot intelege cei ce traiesc banal.
Datele se incaleca, anii se amesteca. Zapada se topeste, picioarele zboara; amprentele se mistuie.
Fragmente din Jurnalul unei dezintoxicari de Jean Cocteau, traducere din limba franceza de Luminita Braileanu, in curs de aparitie la Editura ART, in colectia Ocheanul intors