Departe de larmă și departe de zarvă, departe de orice exces, de orice „trend”, de orice stridență „la modă”. Cu rădăcini rămuroase și bine înfipte într-o lume ideală, uitată, ignorată, marginalizată. Peste timp și peste mode. Astfel sunt ultimele două cărți semnate de Ștefan Mitroi pe care le-am citit: „Să locuiești într-un lătrat de câine” (ed. Tracus Arte, 2014) și „Jocuri de nenoroc” (ediția a doua, ed. RAO, 2015).
Și una și cealaltă sunt splendide poeme – prima este un poem al sufletelor damnate, care izbutesc, totuși, să se salveze, a doua este un poem al copilăriei. Ambele, de o tandrețe și o gingășie (cuvintele acestea, iată, încă mai există) halucinante.
Binele, frumosul dragostea, lumina, adevărul încă mai sălășluiesc în fiecare dintre noi, ne spune în textele sale Ștefan Mitroi, doar că sunt acoperite de zgura însingurării, a alienării, a cinismului, a vulgarității. Acoperite doar, iar nu răpuse. Pentru că ele nu mor niciodată, deși mulți (cei mai mulți) le lasă să moară.
Despre „Să locuiești într-un lătrat de câine”, poetul Ciprian Chirvasiu a scris: „Aparent, tema volumului este promiscuitatea proximă și lăuntrică a copiilor străzii din România contemporană. Eu cred că, de fapt, între aceste coperte, s-a strigat un tratat tulburător despre pierderea involuntară a oricărei candori. Un spațiu unde vina nu se mai poate pasa. Cu nici un fel de argument! Mucea, Țâțoasa, Coniac, Șchiopu, Pișpirica, Moșu, Semafor, Filosoful, Usturoi, Piticu, Vedetă, Janina sau plutonierul Grămadă sunt tot atâtea fețe ale situării noastre eronate față da adevăr, suntem chiar noi înșine, aceia despre care evităm să aducem aminte, atunci când ne spovedim. Din această perspectivă, «Să locuiești într-un lătrat de câine» este un act de acuzare a propriilor noastre lașități.”
„Să locuiești…” este și o călăuză pe calea unei posibile mântuiri, o cale nu tocmai lesne de urmat, fiindcă ea străbate imundele canale subterane ale orașului pervertit.
În „Jocuri de nenoroc”, Ștefan Mitroi se joacă „de-a nouă ani de la moartea mamei și mai pe urmă, de-a nouă luni de la moartea tatei, după care de-a tatăl, pe urmă de-a despărțirea de copii, pe urmă de-a așteptatul copiilor, pe urmă de-a așteptatul bătrâneții, iar cel mai pe urmă, de-a așteptarea morții. Prostuțule, prostule, nechibzuitule, lacomule, alintatule, nerecunoscătorule, orbule, oprește-te și vezi” !
„Oprește-te și vezi!” e un strigăt șoptit pe care, însă, nu-l mai ascultă nimeni. Și oamenii trec pe lângă el aduși de spate, cu ochii plecați, ca prin ploaie. Târând după ei bagaje, baloturi, valize și vize pentru singurătate. În vreme ce viața îi așteaptă, însă în altă parte…