La început de decembrie 2015 se împlineau 210 ani de la epocala bătălie de la Austerlitz, perla coroanei imperiale a lui Napoleon I, derulată exact la un an de la întronarea sa – de aceea a fost numită „bătălia aniversării” de către soldații care îl adulau. Dar a fost înscrisă în paginile de istorie și drept „Bătălia celor trei împărați” pentru că, pe câmpul de luptă s-au aflat și capii imperiilor adverse, ce formaseră o coaliție contra Franței, anume țarul Rusiei și kaiserul Austriei.
Deoarece era vorba de o reconstituire aniversară, în satele din jurul orășelului Slavko u Brna – cum se numește azi vechiul Austerlitz din Republica Cehă – s-a adunat un număr însemnat de „soldați de duminică” dornici să participe la eveniment. Între aceștia s-a aflat și un contingent valah format din șapte baionete și un bisturiu (adică șapte combatanți și un chirurg militar, de fapt reporter și cronicar de front sub acoperirea uniformei medicale).
De pe când încă eram civili și, în așteptarea unui camarad, ne aflam în gara orașului Brno (fostul Brünn) am simțit emoția zilelor ce aveau să urmeze: între călătorii zilelor noastre, cu hainele, bagajele colorate și grijile lor contemporane, a apărut un bătrân grenadier austriac în manta gri peste uniforma sa albă și căciula de urs pe cap. Privea afișajul electronic la fel ca toți ceilalți voiajori interesați de plecări sau sosiri de trenuri. Această apariție insolită părea că nu miră pe nimeni. Dar noi ne-am simțit solidari cu inamicul nostru de mâine și l-am salutat, ca oamenii animați de aceleași idealuri întru experimentarea, pe viu, a unei pagini de istorie. Ne-am despărțit promițându-ne revederea pe câmpul de luptă, în tabere antagoniste.
Ne-am urcat apoi în automobile și am luat drumul spre Krenovice, localitatea unde urma să avem cvartir, în sala de spectacol a unei cârciumi. A fost bine că am ajuns pe la orele 15, încă pe lumină, și ne-am putut alege niște locuri acceptabile pentru a ne întinde culcușul modest pe parchetul sălii. Fiind o participare mai numeroasă ca de obicei, acolo urmau a fi găzduiți 33 de inși. Așa că aceia ajunși după noi cu greu și-au putut găsi un locșor pe sub câte o bancă sau masă iar noaptea, când cineva se trezea pentru nevoi firești, risca să calce pe mâna sau piciorul unuia dintre cei întârziați care nu își alesese o poziție mai ferită. Comandantul nostru, locotenentul Renne Ragas, ne-a întâmpinat cu gesturi amicale și ne-a comunicat – mai mult prin semne – că la orele 16 trebuia să fim echipați spre a porni într-o misiune unde era foarte probabil să ne confruntăm cu inamicul. Este de înțeles excitația câtorva dintre camarazii ce încă nu primiseră botezul focului în aceste ținuturi, cândva parte din monarhia habsburgică. Ne-am îmbrăcat uniformele la repezeală, ne-am luat muschetele grele, am fost încolonați și duși pe un câmp din apropiere. Pământul era destul de afânat dar, spre norocul nostru, nu era noroi, ca în alte dăți. Deja se întunecase. Prin perdelele nopții se vedea înaintea noastră o linie albă, mișcătare. Erau austriecii! Nu peste mult armele au început să scapere. Linia cea albicioasă s-a luminat de la salva slobozită înspre noi. În dreapta noastră aveam o baterie care a deschis focul în direcția inamicilor. Au răspuns și ei la fel. Lupta nocturnă era spectaculoasă chiar dacă, pe întuneric, încărcarea se făcea mai greu și trebuia să pipăim tigăița înainte de a presăra pulberea în ea. Altfel riscam să o vărsăm alături, pe jos, și când se ordona foc să ne trezim că pușca nu se descarcă. Salvele de muschetă sau de tun dădeau o notă feerică, sărbătorească, nopții chiar dacă acolo, virtualmente, „se murea”, unii dintre combatanți aruncându-se la pământ.
În apropiere se afla și o echipă de filmare care, după terminarea încleștării, ne-a rugat să-i ajutăm a trage niște duble. Așa că a trebuit să repetăm de câteva ori încărcarea, salvele și atacul la baionetă, cu strigăte de ura, fapt ce începuse să ne obosească și chiar plictisească. Dar, eram sub arme și trebuia să ne supunem ordinelor! Un sergent care o rupea puțin pe englezește, într-un moment de voioșie, a strigat, spre a ne încuraja „Next time in Hollywood!”, producând mare hilaritate printre trupeți.
După ce filmarea s-a încheiat am fost încolonați și am mărșăluit, în totală beznă, pe șosea. Am mers destul de mult, preț de un kilometru – iar distanța pare cu atât mai mare cu cât nu știi unde mergi și unde te vei opri. În sfârșit, am fost opriți la marginea unui câmp pe care s-a declanșat un splendid foc de artificii la finalul căruia am mai tras o salvă. Astfel s-a încheiat programul de seară și am revenit la campament unde ne aștepta un apetisant porc perpelit de ore bune la frigare. Ne-am ospătat cum se cuvine apoi am mers la tavernă unde se adunase mai toată suflarea ostășească spre a-și uda gâtlejurile uscate de atâta luptă și efort. Sala de mese era arhiplină, printre uniforme amestecându-se și mulți civili.
Transpirasem abundent în timpul luptei, în pofida temperaturii destul de scăzute de 5-6 °C care era, însă, asemănătoare cu aceea de acum 210 ani. Din prevedere mă îmbrăcasem gros, pe sub cămașa aspră și scorțoasă de cânepă punând două maieuri și o vestă iar ismenele și ciorapii înalți de lână erau ascunse de jambierele înalte, negre, a căror înbumbare exasperează pe orice soldat. S-ar fi cerut a mă schimba, dar nu era vreme pentru asemenea futilități, așa că sudoarea s-a uscat încet-încept pe spinarea mea. Dacă voiam să fiu corect în reconstituire nici nu ar fi fost oportun să mă schimb. Ce plonjare în epoca trecută ar mai fi fost aceasta dacă nu respectam realitățile dintr-o campanie de la 1805?!? Căci soldatul lui Napoleon nu prea avea cu ce se schimba și abia când se încheia pacea și, revenit în garnizoană, se putea desfăta și el într-o uniformă nouă și curată. Mai presus de igienă, umplerea pântecelor era prioritară pentru combatantul anului respectiv. Așa că, după zisa unui mare povestitor național, „ne-am pus și noi bine gura la cale”. Apoi, răpuși de osteneală, ne-am răsturnat, aproape îmbrăcați, pe modestul așternut întins pe dușumea și am adormit buștean, chiar dacă, de dincolo de subțirele perete ce despărțea cârciuma de dormitor s-au auzit până târziu, spre zori, glasuri dogite, hohote de râs, chiuituri și diverse zgomote produse de scaune, picioare târșite și uși trântite. Dar ostașul este obișnuit a se odihni în orice condiții. Spre a evita lumina ce nu putea fi stinsă pentru că mulți camarazi urmau a se întoarce, la diverse intervale, de la tractir, mi-am înfundat pe cap boneta de poliție și i-am rabătut clapele peste ochi.
La orele 6 s-a dat deșteptarea pentru că trebuia să asigurăm garda de onoare a împăratului la punctul unde văzuse el soarele în dimineața luptei și-l considerase un semn bun, ceea ce s-a și dovedit a fi. Ne-am echipat repede și am părăsit dormitorul. Dar, ieșind în curtea a cărei bătătură era așternută cu paie și unde, seara anterioară fusese atâta animație în jurul porcului la frigare, am fost confruntați cu o surpriză destul de neplăcută: porțile înalte, din tablă, erau ferecate de cârciumarul care, plecând după închiderea localului, nu fusese avertizat să trupele urmau să plece la o oră matinală. De poartă era rezemată o banală scară de lemn, de zugrav, pe care camarazii o urcau și, ajunși pe coamă, săreau de cealaltă parte. Până la vârsta de 63 de ani nu mă cățărasem în vreun arbore, nu sărisem vreun gard sau vreo poartă, așa că nu aveam de gând să o fac tocmai acuma, cu toată tristețea de a nu fi prezent la ceremonia dimineții. Mă hotărâsem să renunț și să mă întorc în dormitor, dar tovarășii mei valahi au insistat să încerc și chiar
s-au oferit să mă ajute și să mă susțină la coborâre. Așa că le-am dat în grijă căciula de urs, muscheta, cartușiera, ledunca de care erau aninate baioneta și sabia scurtă, apoi trecând, cu grijă, picioarele unul câte unul peste poartă, am fost susținut de prieteni și purtat pe brațe, ca un împărat roman în triumf, chiar dacă le ceream să mă lase jos.
Ne-am deplasat pe un delușor unde era așteptat împăratul și suita sa. Din păcate era ceață și soarele nu a putut fi văzut. În schimb a apărut Napoleon – intrupat de Mark Schneider, vioiul și prietenosul interpret american al împăratului. Era agil și avea un chip vesel, radios. Pe lângă personajele istorice erau prezente și oficialități contemporane, civile și militare, între care un colonel francez – probabil atașat militar – și trei tineri cadeți de la Școala Specială Militară de la Saint-Cyr. Împăratul s-a întreținut cu ei până la sosirea unui grup de vânători călări din gardă, cu dolmanele roșii și căciulile de urs cu penaje aidoma roșii. Cavaleriștii aveau un drapel pe care, când împăratul i-a trecut în revistă, a fost înclinat iar Napoleon l-a lipit de buze și l-a sărutat, teatral, pătruns de grandoarea momentului. Apoi au fost trecute în revistă și trupele de infanterie. Când împăratul a ajuns în dreptul meu, recunoscându-mă, s-a oprit, m-a privit zâmbitor, s-a înălțat puțin pe vârfuri spre a ajunge la urechea mea de care m-a tras, ușor, prietenește, și m-a întrebat „Ça va bien?”. La care eu, intimidat de atâta onoare, am bâiguit, cam nepoliticos, „Oui!”, fără a mai adăuga „Sire”, așa cum s-ar fi cuvenit… Mi-a fost necaz mai apoi că nu am putut să răspund pe potriva gestului de mare favoare și candoare al cărui protagonist fusesem. Apoi, însoțit de Oleg Sokolov, celebru istoric al perioadei napoleoniene și vechi reconstituitor al ei – care, în această luptă îl interpreta pe mareșalul Soult – împăratul a dat citire faimoasei proclamații din data de 10 frimaire, anul XIV (adică 1 decembrie 1805), în care își îndemna soldații să lupte cu bravură și să dea lovitura decisivă dușmanului. Citea tare, clar, dar cam exagera unele tonalități ajungând chiar să țipe, cu o expresie înflăcărată, aproape isterică. Din ochii săi de un albastru limpede țâșneau flăcări în timpul acestei lecturi pasionale. Apoi ne-a mai trecut odată în revista mergând cu pași mari, apăsați. Nu s-a mai oprit la mine dar, fără a-și schimba expresia serioasă, concentrată pe fiecare chip de soldat, severă chiar, mi-a făcut cu ochiul, ștrengărește, fapt ce m-a făcut să pufnesc în râs, chiar dacă mă aflam, la fel ca toți ceilalți camarazi, în poziția de a prezenta arma. Pentru toate aceste gesturi de familiaritate ce mi le arătase împăratul meritase efortul și riscurile de a sări poarta cea înaltă, de fier!
După această ceremonie ne-am întors la cvartir și ne-a fost dat micul dejun care consta, după gust și dorință, din crenvurști cu muștar sau gulaș, ceai sau cafea. Am avut vreo două ore de relaxare după care, la orele 10, ne-a fost distribuită muniția și rația de hrană pentru acea zi și ne-am deplasat pe câmpul de luptă spre a ne familiariza cu el și a face instrucție de batalion ce a durat o oră. Apoi am avut încă vreo două ore libere și am fost duși în orășelul Tvarozna unde fuseseră încartiruiți rușii și austriecii. În micul parc al localității era o mare animație. Acolo erau întinse corturile muscalilor și în jurul lor își făceau de lucru militari de diverse arme și grade printre care se amestecau hazeaice cu broboade colorate strident și cojoace ample, copii rumeni la obraz și bătrâni scofâlciți și gălbejiți. Focurile erau aprinse iar în ceaune fierbeau ciorbe, ceaiuri și vinuri cu mirodenii ce gâdilau plăcut nările – dar nu mă putam apropia să gust din ele pentru că eram „francez” și „inamic”. În dreptul unei tarabe, o cârnâțăreasă austriacă dolofană și cam trecută își expunea marfa. Pe o mescioară avea puse, drept reclamă, un cap de porc cu o lămâie și o crecuță de rozmarin verde în bot precum și un cozonac în mijlocul căruia era înfiptă o lumânare, căci tot se apropia Crăciunului. În spatele acestei apetisante embleme a abundenței și sărbătorii, pe un scăunel, stătea un umil soldat care, privind în gol cu ochii mici și vicleni, mânca, lacom, o modestă fiertură, gârbovit asupra blidului de lemn. Această apropiere dintre opulență și calicie se evidenția ca o admirabilă ilustrație a unei teme dragi lui Pieter Bruegel, „Lupta dintre Carnaval și Post”! Pe stradă trecea, falnic, un general austriac, călare, învelit în pelerina sa albă, cu capă, și cu bicornul galonat și împăunat. Era însoțit de un husar cu uniformă bleu și căciulă de urs.
Am mai hoinărit prin tabăra muscalilor. În trupele imperiale se aflau și câțiva calmuci în caftanele lor orientale și purtând pe cap mari căciuli din blană de vulpe cu fundul din postav roșu, țuguiat. Se apucaseră să danseze la sunetele stridente scoase de un fluier mânuit de un camarad cu picioare strâmbe și ochii oblici. După ce și-au terminat jocul s-au luat la întrecere la tras cu arcul. Țintele erau niște siluete ce figurau un urs feroce sau un francez cu expresie uimită și speriată, așezate la o distanță de circa 5 m de linia de tragere. Săgețile aveau în vârf o bilă sau o minge așa că nu perforau ținta ci doar o culcau la pământ. Performanțele arcașilor erau răsplătite cu aplauze de spectatorii civili.
Va urma
Fotografii de Bogdan Iorga și A.S. Ionescu