Trupele au început să se adune și să părăsească mediul urban, spre tristețea negustorilor ce-și desfăcuseră produsele pe trotuarele străzilor din jur: vin fiert, turtă dulce, brânzeturi, cârnățărie, medalii, soldați de plumb, cărți și reviste cu tematică istorică etc.
La orele 13, Regimentele 18 și 57 de Infanterie de Linie din care făceam și noi parte au fost încolonate și, în sunet de tobe și de piculină, au mărșăluit spre câmpul de luptă. Am fost opriți de cealaltă parte a șoselei. Franky Simon, cel care-l întrupează de obicei pe mareșalul Ney – care, după căzătura din șa de astă vară, la Waterloo, s-a însănătoțit și era din nou viguros și foarte activ dar care acum avea rolul altui mareșal, poate al lui Lannes (pentru că Ney nu participase la această luptă aflându-se în Tirol) – a venit la batalionul nostru și i-a spus comandantului ceh „Votre position est bonnne! Restez ici en attendant mon signal…” Dar greoiul șef de batalion nu înțelegea boabă franceza și, încurcat de aceste vorbe, a început să dea din mâini, a neputință, și a chemat, în grabă, un subaltern căruia mareșalul i-a spus aceleași cuvinte, dar … în engleză pentru că aceasta era limba pe care o vorbea acel locotenent subțirel. Din motive identice, același comandant care cunoaște ordinele pe de rost dar e puțin probabil că le știe întocmai și înțelesul, la apropierea împăratului ce se pregătea să ne treacă în revistă, în loc să ordone
„Présentez armes” a zis „Appretêz armes!”, comandă la care militarii știu că trebuie să ridice muscheta, gata încărcată, spre a trage la scurt timp după aceea, ceea ce nu era cazul atunci. Un grad inferior a sesizat eroarea și a dat ordinal corect pentru a nu-l amenința chiar pe împărat. Dar asemenea erori sunt scuzabile în „armata de duminică” și dau chiar savoare întâlnirilor.
Fără a sesiza inadvertența comenzii (sau, făcându-se, cu delicateță, că nu a observat-o), Napoleon I a trecut, călare, prin fața noastră, urmat de aghiotanți și a luat-o în galop spre altă unitate, urmărit de uralele noastre „Vive lʼEmpereur!”. Dar, la o cotitură luată prea brusc, calul a alunecat pe pământul reavăn, a căzut în genunchi iar călărețul a fost aruncat din șa. Noi nu puteam vedea toate acestea din locul unde ne aflam, dar s-a auzit un „ah!” sau „oh!” general de uimire, de spaimă sau de groază venind din acea parte ce a străbătut rândurile. Aghiotanții și-au oprit caii și l-au înconjurat pe Marele Om. Dar acesta, sprinten, s-a ridicat și a sărit din nou în șa, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că nu se lovise căci tot restul zilei a avut un tonus bun. Calul avea însă genunchiul drept și pieptul mânjite de noroi. Când a fost iar în șa, soldățimea a strigat, spontan, „Vive lʼEmpereur!” iar publicul în fața căruia se petrecuse accidentul a aplaudat frenetic. În alte condiții, o asemenea întâmplare ar fi fost considerată un semn rău: așa a fost cazul chiar aici, cu 210 ani în urmă, când calul țarului Alexandru I a alunecat și autocratul tuturor Rusiilor a căzut, așa cum relata prințul Adam Czartoryski în memoriile sale.
În sfârșit, a început lupta. Armele bubuiau infernal. Ceața, care ne învăluise încă de dimineață, se ridicase pe la orele 14 și eram scăldați de un soare bland, auriu, de iarnă. Doar că acuma totul era filtrat prin perdeauna de fum gros a salvelor.
Au fost ordonate mai multe atacuri la baionetă, atât asupra rușilor, cât și a austriecilor. Pentru a-și face curaj, ambele tabere urlau îngrozitor. Mă aflam în preajma camaradului Jeannot când acesta se confrunta cu un rus care răcnea ca un turbat. Jeannot al nostru i-a răspuns la fel și au continuat acest joc de câteva ori, privindu-se, fioros, ochi în ochi, ca și când ar fi fost doi câini ce mârâiau unul la altul și-și arătau colții spre demoralizarea adversarului. „Dialogul” s-a încheiat când s-a ordonat retragerea. La un moment dat am fost atacați de un mic grup de soldați britanici, vreo 6 sau 7 la număr, ce proveneau din Coldstream Guards care păreau a acționa independent de restul trupelor inamice. Ei nu prea aveau ce căuta aici, pentru că armatele lui Wellington nu au ajuns niciodată atât de adânc pe Continent. Dar cei care-i întrupau pe „Brits” erau tot cehi așa că participarea lor era permisă, chiar dacă nu documentată istoricește.
Calmucii își slobozeau, cu acurateță, săgețile. Una ajunsese până la noi. Locotenentul Ragas a cules-o de pe jos și se uita mirat la sfera pe care o avea în vârf. Mareșalul Soult/Sokolov s-a repezit, călare, la calmuci și i-a culcat pe toți la pământ cu lovituri mimate de sabie. Niște cazaci s-au repezit la fanfară. Tamburul major Michel și-a scos sabia și s-a apărat, vitejește, duelându-se mult timp cu agresorul până l-a pus pe fugă.
Prin norii de fum cu nuanțe de aur s-a profilat silueta mareșalului Lannes/Simon care, cu mâna ridicată și strunindu-și brusc calul plin de spumă, a oprit lupta. Părea macheta 1/1 a unui impunător monument ecvestru din mijlocul unei piețe publice!
Apoi victoriosul împărat a descălecat de pe bidiviul său alb ca neaua și, însoțit de statul major a venit în fața trupelor spre a acroda câteva Legiuni de Onoare. Napoleon se apropia de militarul desemnat, îi spunea câteva cuvinte, confidențial, privindu-l în ochi, apoi îi întindea brevetul și decorația după care îl săruta de trei ori. Crezându-se în plină „democrație”, elegantul și bravul tambur major Michel i-a întins mâna împăratului ca și când ar fi fost o oficialitate republicană din zilele noastre dar, evident, Marele Om s-a făcut că nu observă gestul nepotrivit și i-a acordat acolada imperială, ca tuturor celorlalți.
Apoi trupele au fost încolonate și au făcut un tour dʼhonneur prin fața publicului entuziast care aplauda și făcea fotografii. Erau orele 16 și se întunecase de-a binelea.
Am fost duși la cvartir under ni s-a dat liber. Eram din nou transpirat și abia așteptam să mă schimb. Am mers să mă spăl pe mâini și pe față de negreala lăsată de pulberea cu care încărcasem arma. Apoi, după o zi de așa mari încercări, foamea și-a spus cuvântul și, amânând înlocuirea schimburilor umede cu unele curate și uscate, m-am așezat să mănânc un sandwich cu salam și să mă întăresc cu niscai trăscău. Încă nu-mi terminasem prânzul întârziat când locotenentul Ragas a venit să ne anunțe că trebuie să mergem la un local din apropiere unde ne fusese pregătită masa de seară. De schimbat nu mai putea fi vorba, așa că mi-am lăsat uniforma jilavă la zvântat, pe spătarul unui scaun și, luând mantaua, am mers la locul stabilit unde ne-au fost date bucate „domnești” (schnitzel „cordon bleu” cu garnitură generoasă și un mare pahar de bere) – deh, ca pentru învingători! Reveniți la cvartir cu burțile pline am decis că a venit timpul pentru a continua discuțiile și adăparea la taverna ai cărei „chiriași” eram. Dar ce mare deosebire între seara anterioară, când era așa o mare aglomerație iar civilii se amestecau cu militarii din toate armiile beligerante, și azi când clientela era formată exclusiv din locatarii „francezi”! Nu am adăstat prea mult acolo pentru că Renne Ragas a venit să ne invite în curte, la foc, unde se adunaseră toși infanteriștii de sub comanda sa și câțiva artileriști dintr-o altă unitate. Într-un ceaun era fiert vin îndulcit, câte o sticlă cu tărie făcea roată grupului, schimbată din mână în mână. Renne se purta ca un adevărat părinte pentru soldații săi: cu un briceag tăia felii de slăninuță, de salam, cârnat și cașcaval, produse „rechiziționate” din căruța unei vivandiere ce era trasă în curtea cârciumii și de ale cărei leațuri atârnau respectivele mezeluri. Chiar dacă ne ieșeau aburi din gură atmosfera era foarte caldă și prietenoasă: cehii vorbeau de-ale lor și râdeau cu poftă, noi îi ascultam și râdeam când râdeau ei, dar fără a ști de ce, pentru că nu le înțelegeam limba. Era tare plăcut, ne-am distrat pe cinste!
Aproape de miezul nopții m-am strecurat în culcuș, cu hainele de peste zi ce se uscaseră între timp, și am adormit fără a mai auzi sforăiturile vecinilor.
A doua zi era duminică. 6 decembrie, ziua Sfântului Mare Ierarh Nicolae. Camaradul Rodolphe și-a găsit bocancii înfundați cu ziare – poate de la Moș Nicolae, care nu l-a considerat demn de a primi vreun cadou însă a voit să-l avertizeze de prezența și bunele sale intenții. Fiind zi mare, la micul dejun pe lângă crenvurști s-a adăugat un savuros cozonac cu mac.
La ceasurile 9 am mers la monumental generalului rus Kutuzov, ridicat într-o piață din localitatea respectivă, unde s-a dat onorul și s-au depus coroane de flori. Radim Dufek, în uniforma sa de căpitan muscal, a ținut un scurt discurs. După această ceremonie a urmat o alta, la Monumentul Păcii de pe colina Prazen. Ne-am deplasat până la un punct cu automobilele apoi pe jos până la edificiul ridicat acolo spre a sluji de osuar pentru miile de eroi căzuți în luptă. Panta era destul de lină dar era dificil să o parcurgi în cadență, așa că am solicitat permisiunea comandantului de a merge la pas, ca bătrân veteran ce mă aflu.
Dimineața era cețoasă, nu se vedea la cinci metri înainte, așa că distanța părea mai lungă decât în realitate fiindcă nu aveam nici un reper. Umezeala te pătrundea până la oase. Noroc că avem un camarad ceh, Vaclav, mare prieten cu stacana care, la acea oră suficient de matinală, avea în traista de merinde o sticlă de rachiu din care, fire generoasă, a oferit tuturor celor din jur, spre întremare și încurajare. Trupele franceze și cele aliate austro-ruse erau așezate de-o parte și de alta a aleii ce urca spre monument. Muscalii erau însoțiti de multe femei, printre ele câteva doamne din elită, cu bonete elegante, manșoane și gulere din hermină ori samur. Una își luase și fetița nevârstincă pe care o gătise ca pe o miniatură a Natașei Rostova din nemuritorul roman „Război și pace” al lui Tolstoi.
Solemnitatea a început cu niște discursuri urmate de slujba de pomenire a morților oficiată de preoți catolici și ortodocși, în odăjdii strălucitoare. Pravoslavnicii ruși s-au descoperit. Unii își făceau mari cruci, plini de cucernicie. Puteau fi observați între ei aceia pe care ateismul științific sovietic îi îndoctrinase atât de tare încât nici în acest joc de-a istoria nu se puteau smeri și nu se puteau închina! Au fost depuse coroane de flori purtate de cei mai bravi sau reprezentativi militari din ambele tabere. Apoi întreaga unitate franceză a pătruns în criptă, înghesuindu-se. Mareșalul Soult/Sokolov, câțiva generali și ofițeri superiori se aflau în fața altarului. Cel dintâi a ținut o scurtă alocuțiune, plin de înflăcărare, după cum îi este obiceiul. Toboșarii au interpretat mai multe marșuri dirijați de buzduganul tamburului major proaspăt decorat. Ceremonia era mișcătoare. În timp ce ieșeam, am observat într-o nișă un mic sicriu, vopsit negru, care avea pe capac o șuviță de geam destul de murdar dar prin care puteau fi distinse înăuntru mai multe ciolane și hârci prăfuite: aceasta era ce mai rămăsese din câțiva combatanți! Combinația de discursuri funebre, fanfare solemne, „Veșnica pomenire” cântată de ruși, fragmentele descompletate de schelete era prea mult pentru un suflet de biet soldat, fie el și „de duminică”: ajuns afară, cuprins de jale, am lăsat lacrimile să-mi inunde fața mustăcioasă de vechi grenadier. Cu greu mi-am putut opri plânsul la amintirea acelor bravi ce căzuseră acolo și pe care azi nimeni nu-i mai plânge!
Afară ne aștepta Kamil, un bun camarad cu care am reconstituit epocale bătălii din Războiul cel Mare. Venise special pentru a ne întâlni, însoțit de cele două fetițe ale sale, foarte timide în fața uniformelor glorioase ce le purtam. Ca amintire a trecerii noastre pe acolo ne-a oferit la fiecare câte un glonte de epocă, niște piese găsite pe câmpul de luptă cu ajutorul detectorului de metale. Unele erau niște biluțe în stare perfectă, semn că nici măcar nu fuseseră trase, altele erau ușor deformate în urma impactului.
Ne-am luat bun rămas de la tovarășii de arme și am coborât, cu pas greoi, obosit, spre baza dealului, spre civilie. Perspectiva aceasta nu ne încânta deloc. Poate doar perspective de a ne schimba și a lua o cămașă uscată în spinare ne motiva cât de cât. Pentru că eram de exact trei zile neschimnbați!
În urma noastră venea o secție a Regimentului 18 pe care un aprig locotenent continua să o poarte în cadență pentru ca desprinderea din epoca istorică să nu pară prea dramatică pentru subalternii săi. În loc de „Gauche, gauche!” le striga „Sana, Sana!” iar ei răspundeau, în cor, de trei ori, cu energie și voioșie „Rum, rum, rum!” Nu știu ce însemna dar dădea ritm pasului lor. Părea un slogan mobilizator, iar soldații probabil se gândeau la romul pe care aveau să-l primească când vor ajunge în campament și de aceea mergeau mai repede ca de obicei.
Pacea se așternuse din nou, pentru încă un an, peste câmpiile de la Austerlitz. Și uitarea peste eroi!
Fotografii de Bogdan Iorga și A.S. Ionescu