Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice”
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a
înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește
de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul
oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția
estetică.
– Raționamentul tău ar trebui să fie următorul: îmi dau seama că am
în față doar o iluzie, dar mă comport ca și cum aș avea în față o
realitate, pentru a omagia în felul acesta iscusința artistului.
Chiar și oamenii lipsiți de educație estetică înțeleg această
regulă. Spectatorul – fie și complet neinstruit – dintr-un
cinematograf nu se repede să aprindă lumina și nu strigă în gura
mare că totul este o mistificare; stă cuminte în scaunul lui și
privește atent ecranul ca și cum ar asista la scene de viață
reale.
Tu nu ești, bineînțeles, lipsit de educație estetică…
– Mulțumesc.
– …și de aceea contemplând actul imitării nu te limitezi să
recunoști realitatea imitată și să-ți exprimi satisfacția în
legătură cu gradul de asemănare. Tu mergi mai departe și analizezi
soluția găsită de mine pentru a da impresia de realitate. Dacă, de
pildă, sunt pictor și am reprezentat în tabloul meu un copac, tu
observi cât de ingenios am fost sugerând frunzișul din numai câteva
linii și nu desenând mii de frunze.
– Un pictor hiperrealist ar desena mii de frunze.
– Soluția lui are tot o îndreptățire estetică, pe o anumită treaptă
a evoluției gustului. Voi reveni cândva cu explicații. Deocamdată
repet că plăcerea consumatorului de artă constă în a admira
ingeniozitatea cu care artistul creează impresia de realitate
(selectând anumite elemente evocatoare, folosind inventiv
mijloacele de exprimare stabilite de la început etc.).
– De ce să fie vorba numaidecât de plăcere? Poate că privitorul ia,
pur și simplu, cunoștință…
– Realitatea dezminte această ipoteză sceptică. Oare nu vezi cu
câtă fervoare este consumată arta, ca o miere a vieții?
– Bineînțeles că văd. Dar eu nu vreau o demonstrație prin inducție,
vreau una deductivă. Am pus o întrebare pur teoretică.
– Teoretic plăcerea constă în a vedea că un semen de-al tău, o
ființă omenească a depășit anumite limite. Orice creație artistică
reușită îți confirmă superioritatea oamenilor asupra lumii
înconjurătoare, constituie un triumf al speciei. Din acest punct de
vedere se poate spune că o operă de artă de valoare, indiferent de
ceea ce reprezintă, are un sens fundamental optimist, în timp ce o
operă de artă eșuată, indiferent de ceea ce reprezintă, este
întristătoare. Când citesc poemele lui Mihai Eminescu despre
dorința de moarte, scrise cu atâta farmec, simt o mare dorință de a
trăi pentru că mi se transmite o frenezie a creației și implicit o
încredere în posibilitățile nelimitate ale omului. În schimb,
versificările bărbătești și pline de vitalitate ale lui Cezar
Bolliac, cu stângăciile lor flagrante, mă descurajează, mă fac să
mă gândesc la precaritatea existenței. Vrei să-ți dau exemple și
din literatura română contemporană?
– Nu, Doamne ferește! Altceva mă interesează. În versiunea ta este
eludată calitatea de act de cunoaștere a artei…
– Eludată? De ce? Pentru că evit retorica proslăvirii artei, la
care se recurge de atâtea ori în articole care nu conțin decât o
ceremonie goală a prețuirii actului de creație? Nu trebuie să ne
îmbătăm cu iluzia că prin artă descifrăm misterul universului, că
ne salvăm, că obținem o cunoaștere luciferică și așa mai departe.
Acestea sunt propuneri de mituri făcute, desigur, tot de artiști,
dar luate în serios de esteticieni, care, în loc să rămână în
regimul lui ca și cum, și-au notat expresiile respective în
carnete, cu conștiinciozitatea unor naturaliști, și le-au integrat
apoi în doctrine solide. Componenta cognitivă a artei este mai
limitată decât se afirmă, dar aceasta trebuie să ne bucure deoarece
înseamnă că nu este fantomatică. Actul de cunoaștere se realizează
în momentul în care artistul analizează realitatea și încearcă să
identifice elementele evocatoare, ca și în momentul în care
reflectează asupra vieții sufletești a celor ce compun publicul său
și se străduiește să înțeleagă cum anume funcționează această viață
sufletească ca să-și dea seama cum o poate influența.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un
metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” –
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com