Ann Leary (n. Lembeck) s-a născut în 1962 în Syracuse, New York. A urmat cursurile Bennington College din Vermont, absolvind în 1982 Emerson College. Aici îl cunoaște pe actorul Denis Leary, cu care se căsătorește în 1989. Cei doi au împreună doi fii, Jack și Devin.
În 2005 îi apare volumul de memorii An Innocent, A Broad, iar în 2009, romanul Outtakes From a Marriage. Publică texte de ficțiune și nonficțiune în publicații literare și reviste culturale și este prezentator al emisiunii de radio Hash Hags a postului NPR. În 2013, vede lumina tiparului romanul Ora de aur (The Good House), care devine imediat bestseller New York Times. În 2015, romanul este nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. În 2013, FilmNation Entertainment cumpără drepturile de ecranizare a cărții, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep și Robert De Niro în rolurile principale.
Hildy Good s-a născut și a crescut în Wendover, un orășel fictiv de pe Coasta de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar cel mai important din regiunea celebră pentru conacele vechi de pe malul oceanului, la mare căutare printre bostonienii bogați. Lumea crede că este urmașa uneia dintre așa-zisele vrăjitoare condamnate la Salem și că are puteri paranormale. Însă adevărul este mult mai puțin spectaculos: Hildy e un foarte fin observator al naturii omenești. Așa cum poate judeca imediat dacă o casă are temelii solide sau fisuri ascunse, îi citește pe ceilalți dintr-o ochire. Însă îi vor trebui ani buni ca să se descifreze pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e gata să facă ravagii când evenimentele din roman iau o turnură dramatică.
„Un roman perfect construit. Ann Leary are umor și un excelent spirit de observație… iar rezultatul e portretul complex al unei femei care se luptă cu dependența de alcool într-un oraș unde nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârșit.” – The New York Times Book Review
* * *
Pot să străbat camerele unei case și să știu despre cei care locuiesc acolo mai multe decât ar afla un psihiatru după un an de ședințe. Chiar îmi aduc aminte că am glumit pe tema asta cu Peter Newbold, psihiatrul care a închiriat un cabinet la etajul de deasupra.
– Când mai vine un pacient nou, i-am propus, am să mă furișez în casa lui ca să o cercetez. Cât iei tu notițe despre viața lui, vise, obsesii și ce-o mai fi, eu mă urc în pod cu o lanternă, deschid dulapurile și arunc un ochi în dormitoare. După aia
vedem ce-a aflat fiecare și ai să te convingi că eu am înțeles mai bine cum stă respectivul cu capul, garantat.
Sigur că îl luam peste picior, dar eu vând case de pe vremea când el era în școala primară și pun pariu că am dreptate. Îmi plac casele în care se vede că stă cineva. Uzura e un semn de sănătate. O casă devenită impersonală de prea multă ordine mă face să mă gândesc la neînțelegerile dintre soți în aceeași măsură ca o casă în care domnește dezordinea. Băutori înrăiți, colecționari împătimiți, mâncăi, drogați, perverși, fustangii, depresivi, ăștia și câți alții, îi ghicesc pe toți doar dacă mă uit la cum arată casele lor. Oricâte lumânărele cu parfum de vanilie ar aprinde, tot se simte mirosul stătut de băutură și țigări. Duhoarea de animal încă mai iese din dușumele, chiar dacă pisica și odraslele ei au fost duse de acolo cu multe luni în urmă. Dormitorul matrimonial a rămas al lui, în timp ce lucrurile s-au îngrămădit în camera de oaspeți, devenită a ei… ați prins ideea.
Nu e nevoie să intru într-o locuință ca să-mi dau seama despre ce e vorba. De obicei ajunge să mă uit la fațadă ca să-mi fac o părere. Reședința McAllister e un foarte bun exemplu. Ca să fiu cinstită, mi-ar plăcea să pot pune cap la cap părerea mea inițială despre Rebecca McAllister cu observațiile lui Peter. Una la mână, că e cu nervii la pământ. Într-o dimineață, spre sfârșitul lui mai, am trecut cu mașina pe lângă casa soților McAllister, la puțină vreme după ce se mutaseră acolo. Ceața din zori nu se risipise încă, dar Rebecca era afară: sădea plante
anuale de-a lungul aleii din grădină. Nu era nici măcar șapte, dar se vedea limpede că lucra de vreo două ore bune. Avea pe ea o cămașă de noapte albă, subțire, udă de transpirație și murdară de pământ. Mașinile începuseră deja să circule, însă Rebecca era atât de preocupată de ceea ce făcea, că nu-i dăduse prin cap
să-și pună niște haine mai potrivite – cel puțin așa s-ar fi zis.
Am oprit, am dat jos geamul și am salutat-o. Am trăncănit câteva minute despre vreme, despre cum s-au acomodat copiii la noua școală, dar, chiar în timp ce vorbeam, simțeam un fel de tristețe în gesturile Rebeccăi, un fel de jale, ca și cum fiecare plăntuță era îngropată într-un mic mormânt. Iar când te gândești că planta sporul casei, flori de un roșu viu… Întotdeauna am fost de părere că trebuie să fii disperat ca să pui flori în culori țipătoare în fața casei. Mi-am luat la revedere, iar când am aruncat o privire înapoi prin oglinda retrovizoare șirul de
flori mi-a părut a fi o dâră subțire de sânge ducând din casă până la locul unde era ea îngenuncheată.
– I-am spus că plantez eu florile, dar îi place să le pună singură, mi-a povestit Linda Barlow, cea care se îngrijea de grădina soților McAllister, când ne-am întâlnit la poștă ceva mai târziu. Cred că-i e cam urât în casa aia. Pe bărbatu-său aproape că nu-l vezi.
Linda știa că eu le vândusem casa și parcă ar fi vrut să spună că nu mă ocupasem îndeajuns de felul în care se adaptaseră soții McAllister, cea mai recentă achiziție a orașului Wendover.
„Minunații soți McAllister” cum îi plăcea lui Wendy Heatherton să le spună. De fapt, Wendy Heatherton și cu mine intermediaserăm împreună vânzarea. Eu îl știam pe vânzător, Wendy, care lucra la Sotheby’s, îi adusese pe minunații soți McAllister.
– E nevoie de timp, am zis.
– Probabil, mi-a răspuns ea.
– Wendy Heatherton dă o petrecere săptămâna viitoare.
E un prilej să cunoască oameni simpatici.
– Mda, oameni simpatici, oameni bine, a râs Linda. Te duci?
– N-am încotro, am zis răsfoind corespondența primită.
Majoritatea erau facturi. Facturi și prostii.
– Ți-e greu să mergi la petreceri? Adică… acum? m-a întrebat Linda cu voce blândă, atingându-mi încheietura mâinii.
– Cum adică acum? m-am răstit la ea.
– Nu… lasă, Hildy, s-a bâlbâit ea.
– Atunci, noapte bună, Linda, i-am urat și m-am întors cu spatele ca să nu vadă că mă înroșisem la față.
Ei, spuneți! Linda Barlow să-și facă griji pentru mine, cum că mi-ar fi greu să merg la petreceri. Pe ea, săraca, n-o mai văzusem la petreceri de când eram la liceu.
Și îi era milă de Rebecca McAllister, auzi. Rebecca era măritată cu unul dintre cei mai bogați oameni din Noua Anglie, avea doi copii superbi și locuia pe moșia care aparținuse odată judecătorului Raymond Barlow, unchiul Lindei. Ea însăși crescuse în casa aceea uriașă, de unde aveai o priveliște grandioasă asupra
portului și a insulelor, dar, cum se întâmplă, familia sărăcise, proprietatea fusese scoasă la vânzare în câteva rânduri, iar Linda locuia acum într-un apartament situat deasupra farmaciei din Wendover Crossing. Rebeca o plătea pe Linda ca să aibă grijă de plantele care creșteau în grădină – bujori cărnoși, trandafiri înmiresmați, tufe de liliac și caprifoi, straturi colorate de crini, narcise și stânjenei – și pe care tocmai bunica ei le plantase cu peste o jumătate de secol în urmă.
Așa că, dacă era ridicol să-și facă griji pentru mine, atunci să-i fie milă de Rebecca era de-a dreptul absurd. Arăt case multor oameni importanți – politicieni, doctori, avocați, ba chiar și câte unei celebrități – însă când am văzut-o prima oară pe Rebecca, în ziua în care i-am arătat vila Barlow, am rămas cu gura căscată, trebuie să recunosc. Mi-a venit în minte un vers dintr-o poezie pe care o repetasem cu una din fetele mele, pentru la școală.
„Am cunoscut o femeie, frumoasă din cap până-n picioare.”
Din romanul cu acela titlu, în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din engleza americană de Irina Bojin