Din punctul de vedere al lui Tim Burton, ecranizarea unei cărți precum “Alice in Tara Minunilor” / “Alice’s Adventures in Wonderland” (cu elemente din “Through the Looking Glass”) trebuia să reușească două lucruri: să păstreze fantezia cărții și să aibă o protagonistă capabilă să transmită cele mai variate emoții. Iar Burton (al doilea Burton care a marcat lumea filmului) s-a ținut de cuvânt. Intre filmul său și toate cele 23 de ecranizări anterioare – majoritatea, producții TV -, care se mulțumeau să bifeze câteva episoade obligatorii ale cărții, nu există termen de comparație. La fel ca Terry Gilliam in alt film eveniment prezent pe ecrane (“The Imaginarium of Doctor Parnassus”), Burton ne invită pe tărâmul fanteziei, care constituie, evident, rațiunea sa. Iar faptul că de această dată pornește de la cartea lui Lewis Carroll este un eveniment in sine pentru filmografia sa, deoarece existența unor asemenea afinități intre doi autori este rarisimă. Numai un cineast cu asemenea viziune fabuloasă, cu asemenea simț enorm al satirei și comicului macabru și cu un rezervor uriaș de melancolie epică și viziuni modern gotice precum Tim Burton putea avea curajul, dar și capacitatea de-a aborda o operă precum “Alice in Wonderland”. Sigur că despre cartea lui Lewis Carroll, una dintre cele mai frumoase povești ale lumii, s-au scris tratate și s-au emis teorii, iar revista “Secolul XX” i-a dedicat scriitorului, in 1991, un număr de neuitat. Numai că oricine s-a delectat cu inimitabilul său spirit, cu umorul său intelectual și cu teribilele jocuri de cuvinte, cu ingeniozitatea, absurdul, poezia, sarcasmul, stranietatea, perfecțiunea sa lingvistică și fascinația sa literară și e intreg la cap știe că “Alice…” este cu prisosință o carte ce nu poate fi transpusă nicidecum literal pe ecran, ci i se pot decupa eventual fragmente care să reconstituie fugar acel miracol ce o face unică. Iar Burton are flerul epocal de a pedala pe latura inefabilă a aventurilor eroinei, atât de plastic exprimată prin nenumăratele ei metamorfoze. Pentru că Alice nu este doar o copilă/adolescentă (iar delimitările acestui hotar nestatornic sunt voit imprecise) care aleargă după iepuri grăbiți, se micșorează după ce bea din sticluțe cu poțiuni magice și se mărește după ce gustă din prăjiturele fermecate, ci este o eroină care practică prin excelență introspecția, sub tirul interogațiilor esențiale, și de aceea are ceva ce nu se poate povesti. Iar Burton a focalizat perfect toată această aventură interioară aflată sub invelișul vizual și contextul in continuă schimbare, la rândul său mai mult decât spectaculos. Vorbim insă de autorul lui “The Nightmare Before Christmas”, “Edward Scissorhands”, “Beetlejuice”, “Big Fish” și “Charlie and The Chocolate Factory”, care ne invită (la fel ca Terry Gilliam, cum am mai spus) să ne lăsăm captivați cu totul, o dată intrați in sală, de inepuizabilul său ingenio. Dincolo de Regina albă și Regina roșie (sau eventual Regina de cupă, așa cum se numește una dintre culorile jocului de cărți – celelalte fiind caro, treflă și pică, nu “romb”, “inimă neagră” sau “inimă roșie”, cum se folosește, foarte frecvent, din păcate, intr-un limbaj total neingrijit), de șoareci, câini și iepuri vorbitori, de cavaleri și dragoni, de flori uriașe și alei misterioase, Alice este vie și convingătoare, ezitantă și curajoasă, plină de imaginație și sensibilitate. Lupta ei se duce, de fapt, impotriva incuiaților și sicofanților, a stupizilor și plicticoșilor, a barbarilor, lașilor și mitocanilor, a lăcomiei, rapacității, ingâmfării, prostiei și limitării. Iar coperțile poveștii expuse aici de Tim Burton imbracă perfect visul lui Alice, care cade in propriul subconștient sub contactul șocant cu o arătare cumplită care vrea să-i devină soț și care cumulează toate trăsăturile de mai sus, plus o urâțenie fără leac. Un splendid triumf al spiritului și libertății interioare este imbrăcat in haina ludică a dialogurilor cu Pălărierul nebun, personaj care, evident, trece printr-o gamă intreagă de nuanțe in interpretarea lui Johnny Depp, unul dintre cei mai profesioniști și plini de curiozitate intelectuală actori contemporani. Un tip aproape neverosimil pentru Hollywood, fascinat de Buster Keaton și de limba franceză, de Kusturica și de Cioran, de Serge Gainsbourg și Antonin Artaud, de Houdini, de Allen Ginsberg și de Taraful haiducilor din Clejani, de Villon și Bob Dylan, un inclasabil, un poet, un om in intregime liber, căruia prea mulți ii fac deserviciul și injustiția de a-l numi vedetă. Pe deasupra, Depp este capabil să inveselească instantaneu un intreg salon plin cu copii bolnavi (a făcut-o când fetița lui era in spital), așa că știe perfect cum să trateze și cu deseori ezitanta Alice, și cu Regina roșie (in interpretarea căreia excelenta Helena Bonham Carter pune toată excentricitatea, cruzimea și ironia de care avea nevoie talerul intunecat al poveștii, desprins parcă din feeriile sumbre ale lui Charles Perrault). Având in vedere opera magică de la care a pornit Burton in acest caz și faptul că ea nu se va lăsa niciodată indeajuns descifrată și cu atât mai puțin ecranizată, tipul care a făcut să se nască in limba engleză adjectivul “Burtonesque” a produs incă un film cu totul personal, pitoresc și imbietor pentru public (printre altele, a incasat 116,3 milioane de $ in SUA și 210.300.000 de $ in total, la nivel mondial, in primul weekend de rulare), de la care nu poți pleca dezamăgit total decât dacă ești unul dintre cei cu care se războiește Alice tot filmul.
“Alice in Tara Minunilor” / “Alice in Wonderland”. Producție SUA, 2010. Regia: Tim Burton. Cu: Mia Wasikowska, Johnny Depp, Helena Bonham Carter, Anne Hathaway, Crispin Glover, Stephen Fry (voce), Christopher Lee (voce), Michael Sheen (voce), Alan Rickman (voce), Timothy Spall (voce). Premiera: 5 martie. Distribuit de: Forum Film România