Vasile Igna s-a născut la 4 martie 1944, în Ardusat, Maramureș. Este absolvent al Facultății de Filologie din Cluj și a fost profesor de limba română (1966-1969), editor (Editura Dacia: 1969-1994) și diplomat (Paris, București și Berna: 1994-2007). A debutat editorial în 1969, cu volumul Arme albe. Cea mai recentă carte de poezie publicată este Locuri pustii (Cartea Românească, 2013). A publicat poezie, eseuri, cronici literare și plastice, traduceri în principalele reviste literare și culturale românești. Poeziile sale au apărut în volume, antologii și reviste literare din numeroase țări din Europa, precum și în SUA, Canada, India, Coreea de Sud. Prima carte de proză, Ora morilor de vânt, a apărut în 1978, fiind urmată de romanele Andante (2006) și Camera obscură (2013). Este membru al Uniunii Scriitorilor și al PENclub, laureat al mai multor premii literare.
Adunați de un păpușar atotputernic, dar invizibil, în jurul unei mese din cafeneaua Consul, în centrul Bucureștiului de azi, Andrei Ionescu, Luca Hossu, Matei Alupei, Ioan Hristu, Marcu Popoviciu și Augustin Steriu devin beneficiarii unui spațiu ideal care îndeamnă la introspecție. Călătoria interioară e însoțită de o privire lucidă pe harta unei Patrii cu un relief istoric accidentat, care a generat și continuă să genereze drame și vinovății, dar nu și soluții. Descifrat de o memorie capricioasă și de o mereu necesară nevoie de clarificare, anábasisul personajelor e de neevitat, obligându-le să se raporteze în permanență la un ideal care poate lua, după împrejurări, înfățișarea unei iubiri neîmpărtășite, a unei lumi mai echitabile sau a unei, de neocolit, lupte cu iluzia.
Actori principali sau martori de circumstanță, personajele ajung să-și dea seama că singura șansă de a veni în atingere cu eternitatea este trăirea, fără rezerve, a prezentului.
Pe măsura înaintării spre o inevitabilă Oră a închiderii, textul se transformă într-o pasionantă și, adeseori, surprinzătoare parabolă despre lumea în care trăim, despre nevoia înnăscută de repere, dar și despre capcanele, servituțile și drama căutării acestora.
* * *
Și, totuși, seara nu se încheie.
Primul care vorbi fu Ioan Hristu:
– Nu știu ce vrei tu să demonstrezi cu povestea lui Nicolae despre Dumitru. Mie mi se pare și comună și nerelevantă. Cu toții am trăit vremurile acelea, e drept, eu mai puțin decât voi, și nu prea știu prin ce se deosebește ea de altele.
Apoi, Luca Hossu:
– Tu, Ioane, care ești profesor de istorie, n-ar trebui să tragi concluzii pripite. Eu, în schimb, care nu sunt decât cititor de romane istorice, sunt ceva mai circumspect. De pildă, nu mi-a fost greu să înțeleg că, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, ducele Vicino Orsini, comandând și supraveghind construcția Pădurii Sacre a Monștrilor și a labirintului fantastic de la Bomarzo, împodobit cu statui gigantice și monstruoase, nu făcea altceva decât să conformeze întru-totul propriei structuri. Scopul său nu era doar strălucirea, ci și fuga de propria-i umbră gheboasă, iar mijloacele nu doar cruzimea, manipularea, violul, calculul rece, cinic și neiertător, ci și adorația. Și știi care era deviza ce străjuia intrarea în parc? Animus quiescendo fit prudentior ergo, pe românește spus, spiritul calm procedează cu prudență. Așadar, fii prudent, suntem într-o lume a monștrilor.
Apoi, Matei:
– Da, dar, dacă îmi aduc bine aminte, Vicino era o figură tragică, pe când Dumitru mi se pare a fi o simplă paiață. E drept, o paiață ce mânuiește ea însăși sforile de care e atârnată …
Singurul care nu spuse nimic fu Andrei. Se mărginea să-l privească pe Matei, ca și cum ar vrea să-i spună ceva, dar nu se putea hotărî. Aproape că se simți ușurat când îl auzi pe acesta reluând șirul povestirii.
La aproape doi ani de la numirea ca director al fabricii de mobilă, Dumitru Hulub se înscrise la liceul seral. Își luă foarte în serios noua postură: nu lipsea de la ore, se pregătea pentru extemporale și teze, era discret și respectuos. Respingea politicos dar ferm încercările unor profesori de a-l scuti de unele materii mai puțin importante. Faimei politice, profesorii îi adăugară o notorietate așa-zicând intelectuală ce trecu repede zidurile școlii și se răspândi în rândul camarazilor. Unii îl lăudară pe față. Alții, cei mai mulți, începură să-l invidieze. Invidia crescu și mai mult când Dumitru se înscrise la Politehnică. Înțepături în aparență benigne de genul „te îndepărtezi de clasa muncitoare, vrei să devii intelectual” până la acuze fățișe precum cele ce priveau neglijarea răspunderilor politice și profesionale i-au dat destule bătăi de cap, dar nu l-au putut abate de pe drumul său. Ambiția depășise frica, cu toate că frica l-a însoțit permanent, mai ales după terminarea facultății și trecerea lui într-o funcție politică importantă la nivelul regiunii. Obișnuit cu compromisurile, ezita să facă pasul înainte, ferindu-se de abuzurile grosolane, aplicând ordinele cu oarecare suplețe și motivându-și alegerea cu lozinci luate din arsenalul unui război cu reguli aleatorii.
Matei se opri din nou. Ceilalți se uitară la el nedumeriți, dar Matei nu făcuse decât o scurtă pauză pentru a spune apoi ceea ce voise să spună mai demult:
– Veți fi mirați, probabil, de faptul că vă spun lucruri cunoscute. Dar eu nu fac decât să mă străduiesc să reproduc ceea ce mi-a spus Nicolae. Până și scriitorii se lasă amăgiți și, până la urmă învinși, de locurile comune, căci, trebuie să știți, Nicolae al meu a ajuns un scriitor cunoscut. Atunci, abia depășise faza debutului, dar mergea deja, foarte conștient, spre o țintă pe care o identificase cu propriul destin. Și ca orice scriitor, avea mai multă voință decât discernământ.
Trecuseră, așadar, câțiva ani de la absolvirea Politehnicii. Fusese ales în Comitetul regional, i se încredințase răspunderea de a coordona sectorul industriei ușoare. Era mai mult pe teren și în ședințe decât la fabrică. Și cu atât mai puțin acasă. I se născuseră toți cei patru copii, soția ajunsese și ea profesoară la cel mai bun liceu din oraș. Aproape împotriva voinței lui, se trezise într-o poziție la care nu numai că nu aspirase, dar nici măcar nu visase. Nicolae spunea că aceasta e principala caracteristică a dictaturilor: își scoate la iveală personajele emblematice nu din pământul ferm al câmpiei sau al muntelui, ci din mâlul inform al mlaștinilor. Ce altceva au fost unii din generalii lui Napoleon?
Sigur e că natura de acuzator sever și intransigent a lui Dumitru se subțiase simțitor și din procuror devenise un avocat, ce-i drept exigent, al unei dogme pe cât de aproximativ însușite pe atât de parțial asumate. Nu mai pedepsea: depășise faza de Torquemada provincial spre a se transforma într-un Cicero cu ambiții republicane. Râvna pe care o pusese Dumitru în șlefuirea lui intelectuală dăduse oarecari roade. Și nu l-am pomenit deloc întâmplător pe Cicero, deoarece marele avocat și orator roman devenise un fel de mentor secret al acestuia, grație unuia din profesorii săi din liceu, un latinist în pragul pensionării, expediat de oficialități la cursurile serale. A fost de ajuns ca Dumitru să prindă gustul lecturii pentru ca profesorul, în pană de adepți, să-i alimenteze pasiunea, traducând pentru el nenumărate pagini din De Republica, din In Catilinam, din De legibus sau din De paradoxa stoicorum. Îl fascina, desigur, republicanismul militant (și … conspirativ!?) al acestuia dar, mai ales, amestecul de stoicism și hedonism al doctrinei sale pe care profesorul a știut să i le transmită ca nimeni altul. Anticomunist convins, dascălul își concretiza apetența pentru rezistență și teama de acțiunea concretă prin convertirea la erezie a unui învățăcel insuficient alfabetizat politic… Nu-i exclus ca unele din atitudinile sale ulterioare să-și aibă rădăcinile în aceste lecții. În orice caz, Dumitru se arăta tot mai mult un activist pe care doar hărnicia și atașamentul față de cauză, niciodată pus la îndoială, l-au ferit de excomunicare. Să fi contribuit la asta și faptul că nu și-a dorit niciodată să fie în prima linie și că toate avansările sau menținerile în funcție au fost inițiativele altora?
Gustul său pentru putere s-a oprit întotdeauna la ceea ce sociologii numesc suma numerelor mici: prefera să fie urât de cât mai mulți decât să nu fie iubit de cine trebuie! Cei din urmă erau cei ce contau, pe ei se întemeia stabilitatea și aparenta lui lipsă lui de relief.
Nimeni, nici dintre cei cu care lucrau la regiune și, cu atât mai puțin, dintre cei cu care lucrase înainte, nu l-ar fi putut acuza de ceva concret. Nimeni nu intrase din cauza lui la pușcărie, niciun abuz nu i se putea pune în cârcă. Dar nici nu cred că putea fi găsit cineva care să se laude cu vreun favor făcut de Dumitru. Vinovăția ca și virtutea lui erau subterane: curgeau ca un râu plin de meandre pe sub țărâna înfloritoare a patriei. Ceea ce ar trebui să ne ducă măcar la acceptarea concluziei că adulația prostească i-ar fi folosit la fel de puțin precum l-ar fi atins aruncarea cu noroi și terfelirea numelui în ședințe sau scrisori anonime. Inamovibilitatea lui era reală și prestigiul de netăgăduit.
Totul a mers cum nu se poate mai normal până în 1983.
În ziua aceea de septembrie, Dumitru se întorsese mai devreme acasă. Era bine dispus, dar nu atât de absent încât să nu-și da seama că se apropia începutul școlii, ceea ce îl îndemnă, ca deobicei, să stea de vorbă cu cei patru copii: doi în ultimele clase de liceu, doi la facultate. Întrebări comune se întretăiau cu unele ce îi puneau pe cei patru în fața unor răspunsuri ce le angaja viitorul, poate chiar întreaga viață. În casă, nu s-a discutat niciodată politică, copiii abia știau cu ce se ocupă tatăl lor, dar îi păstrau acestuia o venerație asociată cu teama, ambele alimentate și de mama lor care îi îndemna mereu la respect și ascultare. O disciplină aproape nemțească îi făcuse riguroși, dar circumspecți.
Răspunseră cuviincios întrebărilor sale, iar tatăl lor înțelese că fiecare își avea prefigurat un drum de la care nu intenționa să se abată. Dumitru era mulțumit și nu ascundea deloc acest lucru. Se plimba cu mâinile la spate prin salonul larg și frumos mobilat din casa ce aparținuse unui aristocrat al locului. Călca apăsat, dar călcătura contrasta cu seninătatea privirii și duioșia ce îi încălzea ochii. Era ca un dascăl exigent ce se plimba pe coridoarele largi dintre bănci privindu-și elevii cu sentimentul datoriei împlinite. Dar nu i-a lăudat și nici nu i-a îmbrățișat; s-a mulțumit să-i privească ca pe niște bibelouri la a căror strălucire nu contribuise, dar pe care nu o putea ignora. Condotierul din el învinsese, pactul putea fi rupt.
S-a culcat destul de devreme și, după mult timp, a făcut dragoste cu soția. Se spune că a iubit-o foarte mult, dar nu i-a arătat-o niciodată, ceea ce nu e decât o altă formă de dedublare masochistă pe care el o practica dezinvolt. Cu un fel de fidelitate supranaturală, ce își avea originea în pașii dubli pe care îi simbolizau necunoscutul lui semn astral: ex nihilo. Toți se puteau lăuda că descind din cineva, numai el cobora din el însuși: semnul lui astral nu fusese încă descoperit.
Dimineața următoare a plecat spre serviciu, doar puțin mai devreme ca deobicei.
Din acea zi de septembrie 1983 nu l-a mai văzut nimeni. A început o căutare pe cât de înfrigurată, pe atât de vană. Miliție, criminalistică, securitate, starea civilă, iar după 1989, diverse comisii și comitete, inclusiv Institutul pentru investigarea crimelor comunismului au trimis familiei înștiințări impersonale, toate cu același conținut: nu s-au găsit urme sau semne care să indice că Dumitru Hulub trăiește. Și nici că a murit. Misterul viețuia alături de deznădejde și o tot mai firavă speranță. Mai bine de douăzeci de ani de căutări, mai fervente la început, apoi tot mai resemnate, s-au încheiat în urmă cu doi ani și jumătate.
Întâi, o rudă îndepărtată a spus că l-ar fi văzut, apoi alții care jurau că ar fi auzit de la cineva că trăiește, în cele din urmă, un vecin care le-a arătat o fotografie făcută cu câteva zile în urmă. Nimeni din familie n-a putut nega că omul din imagine n-ar fi Dumitru, asemănarea cu fotografii făcute cu douăzeci și ceva de ani mai înainte era izbitoare. Nu putea fi vorba de un trucaj, deși acesta a fost primul gând al copiilor. Apoi, alte fotografii, majoritatea făcute cu telefonul mobil, au ajuns sub ochii familiei. Apărea acolo un om relativ bine îmbrăcat, mereu într-o ținută lejeră, evident îmbătrânit, vag adunat de spate (multe fotografii erau din semiprofil), însă păstrând fizionomia pe care familia o cunoștea foarte bine. Căci, acum e sigur, la această cunoaștere exterioară se reducea relația familiei cu soțul, tatăl, unchiul Dumitru. În paranteză fie spus, n-am știut niciodată câți ani avea, abia când am trecut prin fața mormântului am văzut pe cruce că era născut în 1932.
Vestea învierii lui Dumitru Hulub, căci despre așa ceva părea a fi vorba, se răspândi repede în familie și printre cunoscuți. Unii credeau, alții voiau să pună mâna și să pipăie, mulți erau indiferenți. Descendenții lui Toma necredinciosul se înmulțiseră mai abitir decât speranțele trâmbițate zilnic de batalioanele unor politicieni agramați și famelici. Valul mare al credinței trecuse, vechii creștini obosiseră și jurau acum pe alte Scripturi, tinerii se închinau altor zei și asta chiar înainte de a-și fi însușit temeliile noii dogme. Unii începuseră să cânte Dies irae, dies illa în totală necunoștință a limbii latine; duhul noului mileniu făcea, deopotrivă, victime și prozeliți.
Au trecut astfel câteva săptămâni. Niciuna din părți nu se hotăra să avanseze pe drumul reîntâlnirii. Părea că fiecare își căuta o strategie nu doar realizabilă în mod practic, ci și justificată din punct de vedere moral. După douăzeci de ani de absență nodul de supoziții, scenarii, iluzii și, poate, vinovății se rostogolise atât de mult încât, asemenea unui bulgăre de zăpadă, amenința să dărâme tot ce rămăsese în picioare din această construcție stranie ce avea la temelie așteptarea obstinată, nopțile nedormite, lacrimile vărsate, speranțele reprimate.
Nu cunosc amănunte despre felul în care s-a petrecut reîntâlnirea. Nu știu cum au reacționat protagoniștii, cine pe cine a învinuit, cine și cum s-a justificat. În vremea aceea eu am lipsit mai mult timp din țară și am fost departe de epicentrul cutremurului. Mama mi-a spus acum câtva timp, dându-mi vestea că unchiul Dumitru e bolnav, că, în cele din urmă, lucrurile s-au așezat, potolindu-se atât incriminările cât și dezvinovățirile. Neîncrederea și tăcerile grele, încrâncenate, reproșurile reciproce (de ce reciproce, n-am înțeles niciodată!?) au dăinuit până în ultima clipă și unii au dus adevărul cu ei în mormânt, alții se iluzionează că adevărul e doar de partea lor. Gesturile grave, cum ar fi sinuciderea sau fuga, sunt încărcate de echivoc și nedeterminare, căci în interiorul lor stau, aproape pe același plan, și luciditatea și disperarea, dar și speranța. Ele pot naște o religie, dar pot și dărâma biserici milenare deoarece credința precede transcendența și face din supunere și onoare alibiuri în favoarea eternității.
Tu ce crezi?
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească