Era puțin după ora patru a după-amiezii de vineri, 20 noiembrie 201…, când, surprinzător, toți cei șase companioni se aflau așezați deja în jurul mesei.
Apropierea întunericului și începutul de Post al Crăciunului nu tulburau cu nimic răsuflarea egală și mulțumită a concetățenilor, care începuseră să înainteze tot mai încrezători pe drumul deschis de câteva legiuni de filozofi, istorici, sociologi, contabili, fizicieni și teologi. Vechile mitologii ale electricității, avioanelor supersonice, sputnicilor, rachetelor balistice și computerelor erau încă în viață, dar marele bal al tehnologiei fusese abia deschis. Orchestrele schimbau cu repeziciune ritmurile, însă marii dansatorii stăteau pe margine, asumându-și riscul de a vedea evoluând în ring tineri ce abia învățaseră primii pași. Și cu toate că legea universală a funcției care creează organul nu fusese nici abolită, nici pe deplin acceptată, puțini erau cei ce mizaseră pe suplețea trupului și virtuțile integratoare, inclusiv genetice, ale antrenamentului.
Ceea ce nu era deloc în contradicție cu ceea ce se petrecea dincolo de geamurile Consulului unde, evenimente recente, îndepărtaseră orice urmă ale unui ancestral mal d′ être și băncile puseseră pe piață milioane de bancnote și bilete de valoare cu acoperire în speranță, bucurie, bună dispoziție. Mânia, sărăcia, subversiunea și protestul fuseseră unele stârpite, altele marginalizate. Solidaritatea, până de curând un cuvânt fără sens, își flutura drapelele pe cele mai înalte building-uri ale Capitalei. Bunăvoința, bunul simț și respectul, în plin proces de secularizare, învinseseră complicitățile, criticile neîntemeiate, ambiguitățile, limbajul nearticulat al unor compatrioți. Psihologia populară, răbdarea și, indiscutabil, înțelepciunea milenară a moldo-valahilor restabiliseră un echilibru ce păruse definitiv pierdut. Și, ca o coroană aurită ce trebuia aureoleze creștetul imperial al acelor zile, toate posturile de televiziune anunțau ca iminentă legiferarea de către Parlament a celor nouă feluri de a-ți înșela bărbatul și, pe deasupra, înscrierea în Nomenclatorul Național a nu mai puțin de șaptezeci de specii de bărbați încornorați. Era omagiul suprem pe care națiunea îl aducea recent resuscitatului Charles Fourier, o rudă apropiată a lui Marx, care avusese clarviziunea să contabilizeze și să strecoare niște abilități banale printre alte respectabile „pasiuni primitive” ce ar fi urmat fie să guverneze, fie să ruineze bunăstarea și armonia falansterului…
Inspirați mai degrabă de acest duh calm și protector decât de cel jucăuș al apropieriii sărbătorilor, companionii hotărâseră, pe loc, să dedice acestei după-amieze de vineri o cină. O asemenea sindrofie nu era obișnuită pentru cafeneaua Consul. Aici, cafeaua, ceaiurile, băuturile mai mult sau mai puțin răcoritoare, și un sortiment limitat de prăjituri formau atracția principală. Câteva salate, două-trei pateuri și câteva feluri de croque-monsieur, adăugate listei de meniu în ultimele luni, nu reușiseră să transforme cafeneaua în bistro, dar aduseseră un plus de clienți, mai ales tineri. Vorba unui neamț pe care Augustin îl ascultase în urmă cu câteva zile: spiritul vremii, Zeitgeist-ul, și spiritul banilor, Geldgeist-ul, își suprapuseseră brațele și atinseseră cu degetele lor fermecate degetul tot mai bont al românității. Și, ca într-o străfulgerare, o imagine nemaivăzută se proiectă pe cerul Bucureștiului, întocmai cum, pe bolta Capelei Sixtine, cu jumătate de mileniu în urmă, degetul Dumnezeului lui Michelangelo, atingându-l pe cel al lui Adam, despărțise pentru veșnicie lumina de întuneric.
Sosiseră la cafenea aproape toți în același timp. Se pare că nu fiecare venea de la serviciu, se vedea din felul în care erau îmbrăcați. Andrei, Marcu și Ioan purtau costume și cravată, Augustin, Luca și Matei pulovere clasice, cu fermoar sau cu decolteu en coeur. Nu se pregătiseră pentru o sărbătoare, ci pentru o întâlnire banală, una care adăugase obișnuitelor ingrediente o sticlă de vin roșu și niște platouri cu focaccia. Dealtfel, nici nu aveau ceva special de sărbătorit: o sărbătoare presupune un adevăr revelat, o anume solemnitate, încheierea unui ciclu sau redeschiderea altuia. Cuvintele nu pot fi sărbătorite, chiar dacă, cel mai adesea, adevărul se judecă prin cuvinte. Iar ei erau divizați și asupra cuvintelor și asupra adevărului. De aceea, cina pe care o proiectaseră nu avea șanse să devină altceva decât ceea ce fuseseră celelalte întâlniri. Iar simplul fapt că se nimeriseră să fie de față cu toții și de la început, nu garanta nimic. Deveniseră mai prevăzători, mai neîncrezători în puterile lor? Dacă da, atunci circumspecția lor semăna cu cea a pisicii, care-și cercetează hrana înainte de a mânca. Nu aveau nimic din inconștiența instinctuală a câinelui care se aruncă asupra hranei și abia după aceea constată dacă îi face sau nu bine.
Se așezară fiecare la locul lui. De astă dată, mai puțin înghesuiți, deoarece Andrei ceruse înlocuirea mesei lui cu una de aceeași formă, dar mai mare. O masă care, vrând-nevrând, făcea o notă discordantă în ordinea prestabilită de la Consul, dar nu părea că deranjează prea mult obișnuiții localului.
Rupeau din când în când din aluatul subțire și bine rumenit al focacciei, străduindu-se să păstreze cât mai mult în gură gustul duios al uleiului de măsline și boarea răcoritoare a rozmarinului. Dar ciudata lor împărtășanie nu-și găsea împlinirea decât în însoțirea imediată cu vinul roșu ce aștepta în paharele pântecoase din fața lor. Înghițeau rar, sărutau buza subțire a paharului cu o apăsare de bărbați maturi ce nu se grăbeau să soarbă totul dintr-odată, lăsând trupului vinului răgazul unei noi răsuflări. Era o Fetească Neagră de Dealu Bujorului, vin delicat, nu prea pe placul vicioșilor, parfumat cu parcimonie, dar sprinten ca degetele grațioase ale unei codane nubile.
Multă vreme tăcură cu toții. De fapt vorbiră, dar nu spuseseră mare lucru. Vorbeau deoarece simțeau că le face bine vorbăria aceasta sans rivages. Absența regulilor și a convențiilor, alunecarea pe o sanie ce trecea printre trunchiuri groase de copaci și tufe abia răsărite fără să se sinchisească de pericolele evidente, năștea în ei un sentiment nou, despre care niciunul nu scotea o vorbă. Era un abur, o briză, un fum ce nu aveau nume și a căror origine se încăpățâna să rămână misterioasă. Ca o scurtă eclipsă totală de soare: un minut de întuneric absolut între două falii de lumină orbitoare. Câteva clipe în care lumina e învinsă, dar nu ucisă.
Apoi vorbele lor se amestecară. Nu era mare lucru de ales din ele. În definitiv, jucau o piesă de teatru cu mai mulți autori, cu un regizor nevăzut și cu actori improvizați. O piesă care nu inventa nimic, dar reproducea totul. Un decor sărac, mereu același, de mii de zile, de mii de luni, de mii de ani.
Și, la urma urmei, ce puteau face șase inși aflați la o masă dintr-o cafenea bucureșteană față de tot ceea ce venea spre ei pe acest canal de ceață, de fum, de abur, al cărui început nu-l știau și al cărui sfârșit le era și mai puțin limpede? Să râdă?, să plângă?, să se uite unul la altul și să lase vremea să alerge pe lângă ei? Oricât de convinși erau de neobișnuitul situației, replicile veneau una după alta: abia termina unul de spus ceva și celălalt intervenea imediat, parcă grăbit să nu-i ia cineva vorba din gură:
Ioan: Toate poveștile astea cu dispariții, apariții, femei, bărbați, copii care sunt altceva decât ceea ce sunt, toate mi se par venite dintr-o altă lume: din Britania, din Austro-Ungaria, din Groenlanda…!
Matei: De fapt, el nu vorbește despre comunism; pur și simplu, discuția nu are niciun sens. Cum să supraviețuiască ceea ce n-a trăit, cum să aibă rost ceea ce nu are rost?
Andrei: Puțin despre toate e mai mult decât nimic despre nimic …
Augustin: Matei e omul; Marcu e leul; Luca e taurul; Ioan e vulturul. Dar Andrei cine e? De unde să știm cine e Elisabeta? Cine e Dumitru? Cine e Terezia ? Da, Terezia, cea pe care am iubit-o și mi-a dăruit un fiu …!
Marcu: Și Doamna aceea, care când apare când dispare, cine e? Eu nu mă prea pricep la etichete, dar prea bântuie ca o nălucă. Or, bunica îmi spunea că nălucile …
Andrei: Ei, nălucile … Toată viața am visat să am o pivniță pentru vinuri, rece și întunecoasă, cu o ușă grea, ferecată cu patru închizători de cupru, ale cărei chei să le țin la cingătoare, ca pe un trofeu recâștigat la fiecare cules de vie …
Augustin: Haremul unui împărat din dinastia Tang avea peste două mii de femei …Pe vremea lui, prosperitatea unui popor se măsura după numărul de copii ai împăratului, iar el reușise peste cinci sute … Muncile lui Hercule? Nu, o irepresibilă datorie patriotică!
Luca: Da’ ce facem noi aici, cumpărăm indulgențe?
Augustin: Cine să mai construiască azi o altă catedrală San Pietro și să știe să aleagă un Papă care să vândă indulgențele… De unde să iei azi un alt Luther?
Luca: Din Saxonia! Ce, o fi fost singurul sas de pe lume?…
Andrei: Când locuiești într-o insulă ca România, te afli la granița dintre stihie și civilizație. Neaparținând niciuneia, te simți fie inutil, fie completamente liber.
Matei: Da, dar scara pe care urci pe corabie are treptele în întuneric. Salvation-ul nu mai e chiar atât de cool.
Augustin: Ei, și situația din Palestina, din Irak, din Siria, din Libia… Drace, se pare că nu prea e în ordine! Și nici la Uniunea Scriitorilor nu prea e pace…
Andrei: Niște mormoloci care nu vor deveni niciodată broaște …
Augustin: Și atentatul împotriva papei Woytila?
Marcu: Le roi est mort! Vive le Roi!
Matei: Era un pic nebun, ce mai! Tuturor le plac femeile. Ah, femeile!
Luca: Da, dar ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi avut două testicole? Ar mai fi ajuns să se termine războiul dintre spermatozoizi și ovule? Nici un Clausewitz la pătrat n-ar fi fost capabil să-l câștige. El, căruia-i fusese tot timpul frică de posteritate și care, pentru a fi sigur că nu va rămâne fără urmași, era gata să se căsătorească cu propria fată în casă …
Augustin: Și Dumitru? Și cei patru copii ai lui? Și cele aproape trei sferturi din preoții germani care trăiesc în concubinaj? Cât trebuie să fi suferit, sărmanii, până ce se vor fi hotărât să-și ia o menajeră !….
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească