Derry, un oraș din Maine, SUA, este zguduit de întâmplări incontrolabile într-un roman pe care Stephen King îl considera cel mai bun pe care l-a scris vreodată. “Orașul bântuit”, celebră scriere horror, va apărea într-o nouă ediție, spre bucuria fanilor genului din România.
În cele peste o mie de pagini ale cărții, publicate în America în 1986, cititorii vor pătrunde într-o poveste care te ține cu sufletul la gură. Supranaturalul ia cele mai bizare forme într-un roman în care entitățile incerte, temerile, fobiile și coșmarurile se întâlnesc și conduc la o explozie de fantezie. Fascinat de ce este dincolo de obiectele palpabile, de războaiele care se petrec în mințile și în sufletele personajelor, cunoscutul scriitor american face încă o incursiune în lumi inexplicabile.
Ca urmare a acelei zile, casa de pe Neibolt Street 29 căpătase în imaginația lui Eddie un soi de aură. Cînd se uita la curtea ei năpădită de buruieni, la veranda năruită și la scîndurile bătute‑n cuie peste ferestre, simțea că pune stăpînire pe el o fascinație nesănătoasă. Și, în urmă cu șase săptămîni, își parcase bicicleta pe acostamentul prunduit al străzii (trotuarul se sfîrșea cu patru case mai încolo) și traversase peluza spre veranda casei.
Inima îi bătea să‑i spargă pieptul, iar în gură îi apăruse iarăși gustul acela uscat – ascultînd relatarea lui Bill despre înfiorătoarea fotografie, știu că ceea ce simțise la apropierea de acea casă era cam același lucru pe care‑l simțise Bill intrînd în camera lui George. Nu se simțea în deplinătatea controlului asupra propriilor lui simțuri. Se simțea împins.
Parcă nici nu i s‑ar fi mișcat picioarele; în loc de asta, casa însăși, melancolică și tăcută, părea să se tragă mai aproape de locul unde stătea el.
Vag, auzi un motor diesel în triaj – duduitul, și trosnetul de lichid metalic al tampoanelor cuplîndu‑se. Trăgeau niște vagoane pe linia moartă și alegeau altele. Se forma un tren.
Mîna lui Eddie apucă inhalatorul, dar, curios, astma nu i se declanșă ca în ziua cînd fugise de vagabondul cu nasul putred. Nu‑l stăpînea decît senzația aceea de a sta încremenit și de a privi casa lunecînd constant către el, ca pe niște șine ascunse. Eddie se uită sub verandă. Acolo nu era nimeni. Nu‑l surprindea cu adevărat. Se afla în toiul primăverii, iar haimanalele apăreau în Derry cel mai adesea între sfîrșitul lui septembrie și începutul lui noiembrie. În perioada acelor circa șase săptămîni, cine voia se putea alege cu o zi‑muncă pe vreuna dintre fermele de la periferie, dacă arăta măcar pe jumătate decent. Erau de cules cartofi și mere, parapete de legat cu sîrmă, acoperișuri de hambare și șoproane care aveau nevoie de petice înainte de sosirea lunii decembrie, cu șuieratul ei iernatic.
Niciun vagabond sub verandă, dar belșug de semne că fuseseră pe acolo. Cutii de bere goale, sticle de bere goale, sticle de rachiu goale. O pătură scorțoasă de atît praf zăcea rezemată de fundația din cărămizi, ca un cîine mort. Se mai vedeau grămezi de ziare mototolite și un pantof vechi, și mirosea a gunoi. Pe jos erau așternute straturi groase de frunze moarte.
Fără a vrea s‑o facă, dar incapabil să se stăpînească, Eddie se tîrî sub verandă. Acum își putea simți bătăile inimii bubuindu‑i în țeastă, azvîrlindu‑i dinaintea ochilor pete de lumină albă.
Dedesubt duhoarea era și mai rea – trăscău, sudoare și miasma frunzelor descompuse. Cele mai vechi nici măcar nu foșniră sub mîini și genunchi. Acestea, împreună cu ziarele vechi, nu făcură decît să ofteze.
Sînt un bagabont, gîndi Eddie incoerent. Sînt un bagabont și fac blatu’ pe tren. Asta fac. Bani n‑am, casă n‑am, da’ am o sticlă, ș‑un dolar, ș‑un culcuș. Culeg mere săptămîna asta și cartofi cea viitoare și cîn’ geru‑ngheață țărna ca banii‑ntr‑un seif de bancă, păi atuncea săr într‑un vagon cu miros de sfeclă de zahăr, am să șed în colț și‑am să trag peste mine nește fîn dacă se află și am să beu un strop la măndelu’ și‑am să‑mbuc o bucăturică la măndelu’ și mai curînd ori mai tîrziu o s‑ajung la Portland sau la Beantown și, dacă nu mă caftește careva carici de la paza feroviară, am să săr în vreunu’ din vagoanele‑ălea ‘Bama Star și am s‑o iau spre sud și cînd ajung acolo o să culeg lămîi, sau chitre, sau portocale. Și, dacă mă dă afară, o să fac șosele să facă pași pe ele turiștii. Pe toți dracii, am mai făcut‑o și‑al’ dată, nu că da? Nu mi‑s decît un bagabont bătrîn și fără nime‑n lume, n‑am un ban, n‑am o casă, da un lucru tot am: am o boală care mă mîncă de viu. Pielea‑mi crapă, dinții‑mi cad, și știi ceva? Po’ să mă simț cum mă stric ca un măr de se moaie, po’ s‑o simț cum se‑ntîmplă, cum mă mîncă dinăuntru spre afară, cum mă mîncă, mîncă, mîncă.
Eddie trase deoparte pătura țeapănă, apucînd‑o delicat între degetul mare și arătător, cu o strîmbătură provocată de senzația de îngălare. Una dintre ferestrele acelea joase de la pivniță se afla imediat în spatele păturii, cu un ochi spart, iar celălalt opac de jeg. Se aplecă spre ea, acum simțindu‑se aproape hipnotizat. Se aplecă mai aproape de fereastră, mai aproape de întunericul beciului, inspirînd acel miros al vechimii, al mucegaiului și putreziciunii uscate, tot mai aproape de beznă, și cu siguranță că leprosul l‑ar fi prins dacă astmei nu‑i venea să lovească exact în acel moment. Îi înhăță plămînii cu o forță nedureroasă, dar totuși înspăimîntătoare; răsuflarea lui Eddie dobîndi de îndată tonalitatea cea familiară și atît de detestată.
Se trase înapoi, și în acel moment apăru fața. Sosirea ei a fost atît de bruscă, atît de surprinzătoare (și totuși, în același timp, atît de previzibilă), că Eddie n‑ar fi putut să țipe nici dacă nu avea un atac de astmă. Ochii i se bulbucară. Gura i se crăpă întredeschisă. Nu era haimanaua cu nasul descompus, dar existau unele asemănări. Asemănări cumplite. Și totuși… Arătarea aceea nu putea fi un om. Nimic nu putea să fie atît de putrezit, și totuși să rămînă în viață.
Pielea frunții îi era complet despicată. Osul alb, învelit într‑o membrană de mucozități, se ivea prin crăpătură ca lentila unui reflector grețos. Nasul era o punte de zgîrci crud deasupra a două canale roșii căscate. Un ochi era de un albastru vesel. Cealaltă orbită era umplută cu o masă de țesut spongios brun‑negricios. Buza de jos a leprosului atîrna ca o bucală de ficat. Sus nici nu mai avea buză; dinții îi ieșeau din gură într‑un inel rînjit.
Aruncă o mînă prin ochiul de geam spart. Pe cealaltă o azvîrli prin sticla murdară din stînga, spărgînd‑o. Mîinile încleștate, hrăpărețe, îi viermuiau de ulcerații. Pe ele gîndaci grăbiți mișunau încoace și încolo.
Piuind sufocat, Eddie se tîrî de‑a‑ndăratelea. Aproape că nu putea să mai respire. Inima îi era o mașinărie care o luase razna‑n piept. Leprosul părea că poartă resturile zdrențuite ale vreunui ciudat costum argintiu. Vietăți îi colcăiau printre lațele de păr brunet.
– Vrei să‑ți sug puțulica, Eddie? horcăi apariția, rînjind cu rămășițele‑i de gură. Fredonă: Bobby‑o suge pe‑o para și ți‑o face cînd oi vrea, cinșpe cenți de ți‑o plăcea.
Îi făcu cu ochiul:
– Adică eu, Eddie – Bob Gray. Iar acum, că am făcut cunoștință cum se cuvine…
O mînă i se prăvăli pe umărul drept al lui Eddie. Băiatul zbieră subțirel.
– Nu‑i nimica, spuse leprosul, iar Eddie văzu cu groază, ca prin vis, că se tîra afară pe fereastră.
Scutul osos dinapoia frunții jupuite rupse stinghia îngustă de lemn dintre cele două ochiuri de geam. Mîinile‑i scărmănau pămîntul plin de frunze putrede. Umerii argintii ai costumului… Salopetă… Ce‑o fi fost… Începură să se îndese prin deschizătură. Acel unic ochi albastru și arzător nu se desprindea o clipă de fața lui Eddie.
– Uite‑acuma vin, Eddie, nu‑i nimica, croncăni arătarea. O să‑ți placă aicea jos cu noi. Unii dintre prietenii tăi sînt aici.
Mîna i se întinse din nou, iar undeva într‑un colț al minții sale zbierînde, înnebunite de panică, Eddie fu convins, înghețat deodată, că, dacă făptura aceea îl atingea pe piele, va începe și el să putrezească. Gîndul îi frînse paralizia. Se tîrî îndărăt pe palme și genunchi, apoi se întoarse și se repezi către celălalt capăt al verandei. Razele soarelui, căzînd în fascicule înguste și prăfuite prin crăpăturile dintre scîndurile verandei, îi îmbătrîneau fața clipă cu clipă, împingea cu capul prin pînze de păianjen pline de praf ce i se agățau în păr. Privi înapoi peste umăr și văzu că leprosul ieșise pe jumătate.
– Nu‑ți ajută la nimic fuga, Eddie, strigă.
Eddie ajunsese în capătul tunelului. Acolo se afla un panou cu incrustații. Soarele răzbătea prin el, întipărindu‑i diamante de lumină pe obraji și pe frunte. Înclină capul și se năpusti prin ele fără nici o ezitare, smulgînd întregul paravan cu un țipăt de cuie ruginite. Dincolo creștea un hățiș de trandafiri, iar Eddie își croi drum prin rugi, ridicîndu‑se totodată în picioare, fără a simți spinii ce‑i zgîriau crestături superficiale de‑a lungul brațelor, pe obraji și pe gît.
Se întoarse și porni de‑a‑ndăratelea cu genunchii moi, scoțîndu‑și inhalatorul din buzunar și apăsînd pe trăgaci. Sigur se întîmplase cu adevărat? Nu cumva se gîndise la vagabondul ăla, iar mintea sa… Mă rog, pur și simplu.”
Fragment din romanul”Orașul bântuit”, traducere de Mihnea Columbeanu, în curs de apariție în seria de autor Stephen King de la Editura Nemira