Florin Toma s-a născut la 22 martie 1953. Este absolvent al Facultății de Litere – Universitatea din București, 1979. Primele lecturi de proză: la cenaclul Junimea, condus de Ov.S. Crohmălniceanu. Membru al Uniunii Scriitorilor, din 1990. Debut: proză în România literară (prezentat de Radu Cosașu), 1978. A publicat: “Petru Comarnescu – KALOKAGATHON” (îngrijire ediție, cu acad. prof dr. Dan Grigorescu), 1985; “Peisaj cu fluturi noaptea”, nuvele, 1986; “O mie nouă sute nouăzeci și doi / sisteme de supraviețuire”, interviuri (în colaborare cu Lucian Vasilescu), 1992; “Incontinentul româno-american”, interviuri cu Diaspora din SUA și Canada (ilustrații: Constantin Marinescu-MARC), Montréal, 1998; “Moștenirea Familiei Bildungsroman”, roman, 2005. Între 1993 și 2004, semnatar al rubricii “Din fuga trenului”, în Lumea liberă din New-York. Din 2004, editorialist la Meridianul Românesc, din Los Angeles. Din 2007 până în 2010, cronică plastică în Ziarul de Duminică, cu pseudonimul Sebastian Amza. Din 2009, cronica plastică de la Viața Românească. Colaborări la Radio România Cultural, la Arte frumoase, de Aurelia Mocanu.
Un oraș în care frica este pururi trează, iar locuitorii lui trăiesc după indicații și norme precise, încontinuu amintite, spre a se evita greșeala. O așezare cu automatisme dramatice, sufocante, construită pentru a opresa și a zdrobi ființa. Este povestea unei societăți terifiante, anchilozată într-o stratificare socială inflexibilă ce transformă defectele în reguli de funcționare. Un narator neobosit basculează mecanica tragică implacabilă și o contrapune rememorării unor sărbători fabuloase din sânul familiei sale, când ficțiunea baleiază neașteptat, între comic și sarcastic sau între parodie și fabulă. Altminteri, însă triada mamă-soție-fiică reprezintă singurul motiv pentru care naratorul trăiește. În rest, visul e calea de a transcende o lume avortată.
Capitolul 4 (fragment)
Revenind pe partea noastră de mers, vis-à-vis de Liceul de Fete Surde, în față, la nici douăzeci de pași de noi, Scuarul Bunei Speranțe – în mijlocul căruia se înalță semeț bustul celui mai mare scriitor al nostru, Anaghelides – este ticsit. De oameni și câini.
Oamenii stau înghesuiți care cum pot pe cele șase bănci, tot galbene ca și cele de pe Bulevard, iar ceilalți, care nu mai încap, trântiți de-a dreptul pe iarbă.
Pe una din bănci evoluează șase bătrâni, comprimați cu măiestrie unul într-altul. Trupurile lor scofâlcite sunt atât de solidar-lipite, încât, dacă îi privești pieziș, cu coada ochiului sau, dimpotrivă, direct, frontal, însă cu ochii întredeschiși, creează impresia unui singur corp, voluminos, plesnind de sănătate, prea voluminos însă, cu șase capete. Un balaur totuși obosit, tăcut, sugând serios și plin de importanță șase acadele deodată, cu grijă însă, fiindcă, dacă se dezlipește proteza, e nenorocire. Se desprinde și e păcat de atâta muncă și bani.
O stare de nervozitate, ca un arc electric nevăzut, se transmite întregului trup, solidar prin interese și vârstă, pornind de la unul dintre ei, în momentul în care acesta întreabă curios cât e ora. Ochiul vigilent al gardianului de bancă urmărește, la rândul său, rotirea împiedicată a secundarului ceasului de la mână. Nervozitatea se transformă într-un soi de disperare, bătrânii încep să se frichinească, agită mâinile prin aer, frecându-și-le apoi de genunchii colțuroși, privesc întrebători unul spre altul și toți deodată, cu implorare, spre gardian. Acela, impasibil însă, cu ochii înroșiți și umflați de atâta privit pe cadran, îl urmărește din ce în ce mai atent, ridicând în același timp mâna dreaptă, cu indexul țeapăn amenințător în sus. Mâna se ridică din ce în ce mai încet, până când deodată se oprește, suspendată în aer o clipă. Instantaneu, ea cade inertă, rece și tăioasă ca o ghilotină.
– Gata! Scularea!… Alții la rând!
– What the fuck…? – se aude un mormăit dintr-una din gurile balaurului ramolit cu șase capete.
– Ce-ai zis?… Ce-ai zis?… Care-ai zis, mă, grijania și cristelnița…?
Din fericire, conflictul se stinge înainte de a se declanșa. Este împăturit și aruncat, în scârbă, la coș.
Cei șase bătrâni se ridicaseră deja tăcuți în picioare, încă de pe când indexul gardianului începuse să amenințe. Se pun în mișcare, târșâindu-și pantofii scâlciați pe aleea de piatră cubică ce iese în Bulevard.
Nici nu se ridicaseră ei bine, că sute de ochi pândeau cu lăcomie, atenți, prada. În același moment când gardianul și-a spus sentința, un puhoi de oameni se rostogoli cu disperare asupra băncii, sub privirile binevoitoare ale gardianului. Care își mai revenise din criza de nervi. Se produse inevitabil o busculadă teribilă, o femeie căzu, alunecase pe o coajă de pepene. Și țipă inițial. Dar picioarele celorlalți trecură nestingherite peste ea, strivind-o. Se auzi înfundat un pârâit de oase fărâmate, apoi un bolborosit ca acela al rufelor puse la fiert în cazan. Imediat, apărură doi brancardieri de la Corpul Sanitarilor Pricepuți, care, dirijați de gardian, ridicară trupul inert, fără viață și îl duseră numaidecât la duba parcată pe o stradă laterală.
Cei șase prea fericiți ce reușiseră să ocupe câte un loc pe bancă oftau acum adânc de mulțumire și se puseseră serios pe odihnă, neirosind niciun minut. Un adolescent spărgea semințe, scuipând apoi cu iscusință cojile la câțiva metri în față. Lângă el, o bătrână se descălțase și, cu tălpile pe sandalele scorojite, își rășchira degetele osoase cu o infinită plăcere. Tarsienele și metatarsienele începură să trosnească sec, dar ușor, mângâietor s-ar putea spune, chiar poetic, ca smicelele uscate sub pașii greoi ai pădurarului de serviciu, pe o cărare de pădure, toamna târziu, în pragul unei ierni grele, cu temperaturi mult scăzute față de media anuală. Degetele mari se mișcau însă mai dificil, căci unghiile lătărețe și ascuțite ca tăișul unui topor atârnau destul de greu, precum carapacele mari, galbene, ale unor animale bizare. Un bărbat scoase din buzunarul hainei o carte și, fără să fie în niciun fel stingherit de atmosfera din jur, simulă că începe să citească. Numai că, abstras total de subiectul ei pasionant, nici nu băgă de seamă că o ținea invers.
Estimp, gardianul – intransigentul agent de ordine, cel care era pus acolo să vegheze asupra respectării întocmai și la timp a Normelor Bunului Simț și Comportării, ce prevedeau o staționare pe banca unui parc de maximum 15 minute – privea în continuare, atent, ceasul de la mână. Același lucru îl făceau și ceilalți gardieni, responsabili ai celorlalte cinci bănci.
Pe iarbă, alți oameni, înghesuiți ca bancnotele în buzunarul fără porte-feuilles, gustau și ei binefacerile odihnei la aer curat, la iarbă verde, într-o duminică așa de clară și senină ca aceasta. În unele grupuri se deschideau conserve – în cele mai multe cazuri ardei umpluți cu orez sau tocană de legume – care, apoi, erau așezate cu grijă pe pagina întotdeauna externă a câte unui ziar, alături de câteva felii de roșii coapte, zemuind semințe galbene, mărunte, și de o ceapă exfoliată cu forța. În vreme ce alții, tolăniți la poalele unui stejar, mai cu poftă de barbecue în ei, scoteau din buzunarul de la piept câte un ciotoiaș de turturică sau două-trei pipoțele, pe care le prăjeau răbdători la flacăra brichetei. Totul se desfășura pe furiș, exact în intervalul în care gardienii stăteau cu ochii la ceas. Fiindcă era interzisă cu desăvârșire, conform Normelor Spațiului Verde, prepararea grătarului, firește, în aer liber, la o distanță mai mică de 4 metri de orice petic de iarbă.
Cu toate acestea, întregul peisaj oferea imaginea-arhetip a unui picnic minunat, într-un climat plin de înțelegere și zburdălnicie, de voie bună, emoțional și distractiv, cum șade bine tuturor oamenilor într-o așa glorioasă după-amiază de duminică.
Printre cei așezați pe unde se nimerea, se agită, voioși și dând din coadă, câinii, de toate taliile și toate rasele – căci aceleași Norme ale Spațiului Verde erau foarte laxe și înțelegătoare în sensul acesta, neîncurajând în niciun chip discriminările rasiale – și toate vârstele. Latră cu drăgălășenie și își caută veseli stăpânii, câlcând fără discernământ pe unde apucă. Când și când, se mai opresc la poalele câte unui copac și își fac de lucru, expulzând materiile netrebuincioase. Un braque, cu botul său prelung, cu nasul proeminent, chiar în vânt se poate spune, pătat savant cu alb, se luptă cu un șomoiog de hârtie, apoi scormone pământul și râcâie, oțărându-se și bălăngănindu-și nervos urechile blegi; travaliul său nu rămâne fără rezultat, căci primprejur răsar ca din pământ diverse resturi: coji de ouă, bucăți de pâine uscată, două oase și câteva ridichi seci. Fericit, apoi, își săltă piciorul din spate la rădăcina unui brad și făcu ceea ce face câinele încă de la apariția sa pe pământ.
Spectacolul patrupedelor îmbracă, așa cum e și normal, și alte aspecte. Ceva mai sensibile. Un Saint-Bernard sadic și herculeean fugărește cu intenții sigure de încrucișare o fragilă și sperioasă Loulou de Poméranie, pe care o ajunge în sfârșit aproape de capătul scuarului. În acel moment, se aud țipetele stăpânilor, care, deși nu sunt apologeții discriminărilor rasiale, păstrează totuși, cu respect, din tată-n fiu, principiile discrete ale unei minimale eugenii canine. Dar vigurosul stăpân al munților înzăpeziți nu cunoaște asemenea prejudecăți tipic omenești. După aceea, considerând, din neatenție sau ignoranță, că picioarele butucănoase și curbate ale unui gardian de bancă sunt probabil o curiozitate a naturii, vreun arbore bitrunchial, depune la baza lor o ofrandă respectabilă – fără să acorde, sunt sigur, niciun interes aspectului simbolic al întregii probleme, așa încât gardianul nu avea niciun motiv să se supere – după care, voios, privește în jur, spre a primi recunoștința stăpânului și admirația publicului. Dar cizma gardianului, ca o pedeapsă a zeului nemulțumit de ofranda adusă, lovește cu o putere proporțională cu gabaritul victimei, inutil să adaug că și fără milă. Câinele – jenat puțin, dar, în schimb, vizibil nemulțumit și el, sufletește, de ofensa impardonabilă adusă rasei lui – sare cu încredere la beregata agresorului. Nu apucă însă, pentru că degetul gardianului apasă fără să ezite pe trăgaciul revolverului din dotare. Iar gloanțele sunt primele care își fac cu devotament datoria.
Apar imediat aceiași doi brancardieri foarte prompți și săritori din fire, care ridică leșul. De undeva, dintr-un colț al scuarului, se aud suspine înghițite cu frică. Omenești, adică de-nțeles.
În mijlocul parcului, ridicându-se deasupra brusc, fără niciun fel de pregătire prealabilă – căci oamenii se odihnesc fraudulos și pe treptele soclului – răsare bustul marelui scriitor, veghind fără intenție la tot acest spectacol interesant, totuși, în heteromorfismul său tragic și pe alocuri lipsit de pudoare.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească