Bazaca era o strada a
Bucurestiului pitoresc, o oaza comerciala. Demult disparuta, se
crede ca, la origine, Bazaca ar fi fost han, de tip pasaj,
asemanator Hanului cu Tei. Strada avea de o parte si de alta
cladiri inaltate pe un etaj, parterul fiind destinat pravaliilor de
unde se puteau procura diverse produse textile. Tarabele strajuiau
spatiul ingust, deseori aglomerat de furnicarul de
oameni.
Prea putin stiuta, povestea
hanului si a strazii Bazaca incepe in secolul al XIX-lea când
Bezaca Anastasie a inaltat pravalii intr-un “vad bun” – unde se
facea trecerea dinspre Piata Sfântul Anton spre Piata Mare, lânga
Hanul lui Manuc. Aflat in slujba armatei imperiale rusesti,
Anastasie a dobândit abilitati deosebite, devenind un bun strateg,
calitate ce i-a folosit din plin la inmultirea averii intr-un timp
foarte scurt de la construirea hanului. Multe date despre Bazaca au
ramas necunoscute, istoria nu consemneaza nici macar schimbarea
numelui din Bezaca in denumirea cunoscuta si azi. In 1933, un
reporter bucurestean observa bazarul pe care il descrie ca “un loc
in care toti negustorii se cunosteau, unde veselia era la loc de
cinste”. In perioada interbelica, aici veneau la cumparaturi oameni
simpli, tarani, servitori, preferati de vânzatori in detrimentul
“damelor bine” care gaseau cusur marfurilor si se tocmeau la pret.
Bazaca avea clientela fidela, iar unii negustori erau intotdeauna
amabili, convingatori, putin insistenti, in timp ce altii uitau de
limita bunului simt, incercând sa-si intimideze cumparatorul prin
vorbe urâte si injuraturi.
Pitorescul si multitudinea
coloristica a pietii Bazaca nu au trecut neobservate de ochiul
artistic al lui R. Iosif, Alexadru Phoebus sau Willy
Pragher.
Prin paienjenisul
postimpresionist al picturii lui R. Iosif se descifreaza Bazaca
surprinsa a vol d’oiseau. Aspectul pietei se intinde pâna in
strada, unde cladirile si tarabele cu copertine sunt efigia
bazarului. Vis-a-vis, un tramvai trece in graba pe strada Halelor,
iar câteva siluete ii asteapa sosoirea. In pânza lui R. Iosif,
Bazaca nu-si pastreaza specificul – imaginea aglomerata, de bazar
-, ea devine pecetea unui loc linistit in care preocuparea pentru
ansamblu si arhitectura locului iese in prim plan. Construit
riguros, spatiul tabloului tradeaza formatia de grafician si anii
de studiu dedicati arhitecturii, la Paris. Artistul compune o
simfonie in care se tes acorduri picturale intre brun, ocru si
vermion, tonuri delicate ce se suprapun, se intercaleaza si se
juxtapun intr-o reverie picturala asemanatoare cu pictura lui
Monet. Spontaneitatea tuselor sale l-a determinat pe Radu Ionescu
sa-l situeze in apropierea lui Jean Al. Steriadi. Fara a surprinde
multimea, imbulzeala si nici specificul Bazacai, R. Iosif
ilustreaza cu delicatete un bazar bucurestean din anii ’30.
Autenticitatea locului va fi surprinsa mai târziu, in anii ’40 de
Willy Pragher, fotograful berlinez venit in vizita la Bucuresti.
Impresionat de cele doua aspecte contradictiorii ale capitalei –
orientala si occidentala totodata, Pragher descopera piata din zona
comerciala Unirii, surprinzând imaginea caracteristica
Bazacai.
Atras de folclorul tarabelor, de
forfota de lume, de cartierele comerciale, Alexandru Phoebus
picteaza Bazaca in 1929. Abstractizarea expresiei picturale,
ermetismul grafic, forma bine definita si respingerile ideatice
trimit catre Neue Sachlichkeit, fara reminiscente din polemica si
patologicul gruparii germane. Pânza lui creeaza sentimentul
instrainarii, insingurarii, deposedarii, generând o angoasa
existentiala. Tusa rapida, pictura involburata, desenul incizat,
contrastele cvasi-violente trimit catre expresionism pe un fundal
constructiv, cezannian. Artistul prefera astfel de locuri
aglomerate nu pentru redarea agitatiei, ci, din contra, pentru a
infatisa atmosfera apasatoare, cu personaje straine de lume si de
sine.
Efervescenta odata, absenta azi,
Bazaca exista prea putin in memoria colectiva a Bucurestiului,
poate doar uneori prinde viata prin povestile noastre, accesând
memoria culturala.