Bucureștiul ascunde încă multe povești. Le ascunde nu pentru că
le vrea tăinuite ci pentru că orașul nostru este și puțin ludic. Le
vrea descoperite pe măsură ce îl cunoaștem și îl ajutăm să se
schimbe. Asta înseamnă și să schimbăm unele povești, mai triste
decât altele, sau chiar nefericite, în povești care să merite să
fie spuse, ilustrate și chiar trăite.
Apoi, este foarte adevărat că uneori istoria e adunată, cu toate
speranțele și suferințele ei, în locuri ascunse vederii. În astfel
de locuri s-a trăit mai mult și mai intens decât în cursul obișnuit
al vieții, pentru că numai acolo istoria își încetineste mersul,
clepsidra se rastoarnă cu ușurință iar destinele sunt cutremurate
de lucruri trăite, de idealuri răpuse, de așteptări dispărute din
privirea speranței. În astfel de locuri se strâng suflete. Durerile
și poveștile lor. Și toate aceste trăiri rămân în cărămizile
zidurilor, pătrund în umezeala pereților, în bezna tăcută și
împietrită a adâncurilor cu miros rânced.
Acolo le rămân cuvintele, chipul iubitei și imaginea celei părăsite
în miez de noaptei, frumosul este absorbit cu lăcomie de respirarea
pereților groși; acolo au rămas glasurile strigate sau gâtuite,
ultimele imagini închipuite ale retinei părăsind lumea sau cel din
urmă suflu articulat în chemări chinuite.
Acolo se mai aud pași căutând scăparea în nopțile reci sau trupuri
frecându-se de pereții umezi, închipuinde-se zburând peste zidurile
înalte. Uneori se aud voci tremurate care nu pot fi deslușite de
auz sau guri clănțănind de spaimă și din când în când, se simt
clipiri din ochi care și-au pierdut vederea.
Trebuie să eliberăm aceste suflete. Ne vor aproape. Vor să ne simtă
căldura sufletului hrănindu-le speranța; sa ne audă glasurile
depănând amintiri sau povestind lucruri, simple întâmplări de viață
obișnuită. Să aducem frumosul, lumina, candidul, obișnuitul în
această lume a istoriei mereu inversate, înverșunate pe noi. Să-i
întindem o mână și să-i vorbim. Să-i cunoaștem povestea, să nu
întoarcem privirea de la “așa a fost” și să-i dăruim o altă
poveste, venită din lumea noastră. O poveste sufletească despre
istoria lui “nu sântem singuri” ci “mereu împreună”. Ei, cei rămași
“acolo”, asta vor. Ei, cei de “acolo”, ne vor aproape. Ei vor să
ajungă “aici”. Să-l părăsească pe “acolo” unde au fost aruncați,
abandonați, uitați.Vă pune-ți întrebarea cum pot fi în istorie
locuri unde “aici” și “acolo” se pot intâlni în afara timpurilor
iar întâmplările să fie aceleași pentru toți. Astfel de locuri sunt
mai întotdeauna spații ale suferințelor comune, îndelungate și
aspre.
Să nu vă închipuiți că astfel de locuri sunt foarte departe. Ele
rămân mereu în preajma noastră doar că trebuie să ne oprim trecerea
grăbită prin viață pentru a privii cu luare aminte în jurul nostru.
Sunt mule locuri pline de glasuri care strigă; chemați suntem din
colțuri de stradă, din spatele unor clădiri insipide sau din
periferii aparent banale și pașnice. Și mai ales în astfel de
periferii au fost ascunse cele mai multe istorii, poveștile
căderilor de cortină a multor nefericite destine.
Periferiile Bucureștilor au astfel de istorii ascunse, demult
tănuite în uitare. Dincolo de laconismul documentelor se află
istoria trăită, a sufletelor rămase “acolo” cu speranța că vor
ajunge într-o bună zi “aici”. Aproape de noi. Dacă mergeți spre
sud, pe drumul ales cu sute de ani în urmă de mercenarii
voievozilor noștri care se încumetau să primejduiască cetățile
Dunării din Giurgiu și Turnu, veți ajunge la unul dintre forturile
care înconjurau capitala, tot din teama față de turci, deși
devensierăm între timp independenți. Teama pentru ce năvălea de la
sud a determinat apariția unui sistem defensiv de fortificații,
care nu au ajutat prea mult.Pentru singura dată în istorie, când ar
fi trebuit să aibă acest rol, nu a reușit să și-l împlinească. Se
întâmpla în noiembrie 1916, când Bucureștiul a fost ocupat de
trupele austro-germane care veneau dinspre nord și vest dar și de
armatele turco-bulgare care înaintau dinspre sud. Fortul sudic a
fost construit în preajma localității Jilava, preluînd numele
acesteia. Poarta de sud a capitalei a devenit după marele război
temniță pentru deținuți politici, pentru indezirabili de
circumstanță sau borfași de drept comun. Timp de peste o jumătate
de veac a fost un loc unde istoria a curs altfel pentru foarte
multe suflete care și-au risipit destinele neîngăduit
de repede și dureros. Fortul Jilava este monument de patrimoniu
atât din perspectiva clasică, a proiectului de arhitectură și a
valorii istorice cât mai ales din perspectiva fragmentelor de viață
trăite și mai ales stinse între zidurile lui. Acesta este poate cel
mai valorizant patrimoniu al acestui loc a cărui memorie trebuie
restituită dincolo de poveste și imagine. Printre zidurile sale au
rămas imagini în mișcare, umbre fugare, lăsate aici de Carol I,
domnitorul, inspectând șantierul fortului, apoi miniștri, ofițeri
superiori, liberi profesioniști, preoți, oameni obișnuiți,
executați în circumstanțe rar întâlnite apoi îndelungate și
nestinse suferințe ale miilor de deținuți politici sau indezirabili
ai vremelnicelor regimuri. Undeva între 1907 și 1967, doar într-o
viață de om, s-au stins mii de alte vieți.
Capitala suferă de lipsa marilor centre culturale, are nevoie de
spații de loisir, de expunere a ideilor, simeze, spații de recreere
articulate dincolo de marginile sale. Fortul Jilava trebuie să aibă
o astfel de schimbare de destinație, fiind necesară obținerea unui
spațiu cu valențe turistice și culturale în apropierea Capitalei.
În anii 1935-1936 Municipalitatea a avut în vedere amenajarea unui
vast spatiu de loisir si relaxare, pentru bucureșteni, în pădurea
Snagov. De aceea a și cumpărat tot malul nordic al lacului Snagov
cu pădurea afarentă.
Orășenii trebuiau scoși din oraș oferindu-le serviciile de care
aveau nevoie. Igieniștii sociali (meserie dispărută din organigrama
ministerului de resort) au reușit acum 70 de ani să convingă
factorii decizionali ai momentului să depisteze un atare spațiu și
să investească în el. Municipalitatea Bucureștilor a pierdut parcul
de agrement Snagov nu din cauza naționalizării, ci odată cu anii
1990, cînd pădurea Snagov și malul lacului au fost lotizate și
vândute.
Amenajarea fortului Jilava – cu extensie către celelalte puncte
fortificate nefolosite – în obiectiv turistic și cultural vine
așadar în continuarea unei idei mai vechi.
Un obiecvtiv cultural absolut nou pentru zona Bucureștilor și
culturii de masă îl reprezintă folosirea potențialului educațional
pe care îl are istoria comunismului și a detenției politice.
Seminariile de orice profil, conferințele, prelegerilor despre
istoria orașului și a vieții la oraș nu sunt prezente astăzi în
programele educațional-culturale ale centrelor de profil. Viața
trăită prin comparație, între ieri și azi, între ce este și ce va
fi, încluzând astfel și prognoza, nu se regasesc nici ele printre
preocupările instituțiilor culturale. Proiectul pilot recuperează
și fragmente ale vechiului loisir, antebelic și interbelic cum ar
fi echitația, golful, ciclismul, tenisul de câmp alăturate noilor
mode de recreere cum ar fi AirSoft, Paint Ball, Lasertag.
Ce poate fi mai frumos decât să cochetezi cu trecutul și să ai
prilejul să socializezi altfel decât în parcurile aglomerate,
pestriîe, sau mall-urile, spectacole ale vitrinelor. Bucureștii nu
au o agora, o piață a sfatului, o zonă de inters pietonal, un
spaîiu destinat exlcusiv promenadei, plimbării. Acest lucru a
determinat nervozitatea străzilor noastre, indiferența anonimilor
în mișcare, graba prin care cosumăm orice moment liber fără să-l
trăim, fără să îi cunoaștem opțiunile de relaxare, de detașare față
de obișnuitele probleme ale zilei.
Nu avem așadar numai un proiect cultural sau și educațional. Putem
vorbi mai ales de noi proiecții comportamentale, pe care să le
modificăm în pozitiv, să le detenionăm prin amenajarea unor refugii
atât de visate de fiecare dintre noi.
Nu mai avem dorința de a ne privii, de a ne vorbii, de a discuta și
rezolva problemele ferm, dacă onestitate este un cuvânt pretențios.
Pierdem bucuria micilor plăceri, sweet nothings, atât de banale dar
și atât de importante în a ne ajuta să ne înțelegem, să ne acceptăm
și altfel de cum suntem sau credem că ne văd ceilalți.
Am pierdut legăturile care ofereau un punct de plecare raporturilor
dintre generații, obișnuitul dialogului din interiorul fiecărei
generații sau cu alții mai vârstnici dar și mai tineri.
Acestea sunt detalii care scapă obiectivelor largi și frecvent
uzitate dar rămân întotdeauna în preajma lor.
Se simte nevoia unei recuperări umane, de coabitare a
mentaliltăților, posibilă numai prin înțelegerea și acceptarea lor.
Pentru acest lucru avem nevoie de spații unde oamenii să se
manifeste în voie, unde preocupările de moment să de fie fidelizate
atât de evenimentul cultural dar și lăsate să se dezvolte prin
opțiunea relaxării, recreerii, socializării.
Să așteptăm așadar ca astfel locuri să prindă viață pentru a-i
oferi poveștile fiecăruia.
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti și coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.