Orbi in tranzitie

In romanul “Pavana in peisaj marin”, publicat de Stelian turlea in 1988 la Editura Cartea Romaneasca, un grup de adolescenti plecau intr-o calatorie la mare, pe timpul vacantei. Autorul si-a urmarit eroii cum cresc, fiecare cu destinul lui, si in cateva dintre volumele publicate ulterior: Fa-ti patul si dormi! (1997, Editura Pro), Martorul (2000, Editura Albatros), Iubire in decembrie ’89 (2002, Editura Meronia). Romanul de fata continua sa urmaresca destinele catorva personaje din grupul initial de adolescenti, in primul deceniu de dupa revolutia din decembrie 1989.
“Romanul lui Stelian turlea este o frumoasa si trista poveste de dragoste, un love story din Romania confuza a acestor ani. In rolurile principale – un barbat si o femeie obositi de viata, care, intalnindu-se, redevin tineri si fericiti. Nu pentru multa vreme. Minerii, grevele, vacarmul strazii, discursurile, huiduielile, performantele profesionale, amatorismul agresiv, patetismul, demagogia, spectacolul oferit de mass-media, tot ceea ce constituie exaltanta, dar si periculoasa dezordine din perioada de dupa 1989, inunda, ca un vartej, existenta celor doi si in cele din urma ii separa” (Alex. Stefanescu). O iubire destramata de problemele unei lumi in tranzitie, in care oamenii ajung, treptat, sa-si urmaresca doar interesul propriu, banul e suveran, iar sexul e un mod de a-ti castiga o pozitie in societate.

1. Popeye
In vara lui ’90, nu stiu cum s-a facut ca nu m-au mai primit la revista aia care ma trimisese la Paris. Am banuit mereu o legatura cu ce se petrecuse cu mine in Piata si in zilele de dupa. N-avea nici un rost sa insist. Lumea se schimbase, dar era aceeasi. Sau aproape aceeasi. Avusese dreptate Anamaria in discutiile alea lungi de pe malul Senei. Eu fusesem prostul pacalit. Dar eram tanar si era imposibil sa nu gasesc undeva de lucru. Macar sa car in carca saci cu graunte sau ciment si tot gaseam. Cam asta s-a intamplat, cel putin o vreme. Nu mi-a fost niciodata teama de munca.
Cateva luni am lucrat noaptea la caratul ziarelor in subsolurile Casei Presei. Zeci de masini asteptau la coada, care sa le duca la gara, care sa le raspandeasca prin orasele apropiate, care sa le transporte la fel si fel de chioscuri, inainte sa se crape de ziua. Paralele pe care le castigam de-abia imi ajungeau. Noroc ca banii nu erau telul meu. Era o vanzoleala de nedescris. Am intalnit multime de oameni de care nu auzisem, multime de oameni care semnau in maldarele alea de ziare si reviste, pe care se intelege ca le citeam si eu gratis. Erau atat de multe, ca ma ingrozeam. Dar lumea le cumpara pe toate. Cine a avut bani si a-nteles ce urmeaza, atunci a dat lovitura. Cu o investitie minima, obtinea un profit imens in cateva luni. Mi-am scos gandul asta din cap. Eu abia de-mi tineam zilele.
Am cunoscut in noptile alea un tipograf batran pe care il respecta toata lumea si care venea noapte de noapte sa vada cum se ridica pachete cu ziarele pe care le tiparise el. Nu-l obliga nimeni, o facea din placere. Cand m-am mai apropiat de el, am inteles ca nu avea unde sa se duca. Era singur, fara nevasta, fara copii, fara rude. Sunt sigur ca innebunea de singuratate in casa lui, pe unde o fi fost. N-am vorbit niciodata cu el despre asta. Se poate sa nu fi fost chiar asa, dar e sigur ca nu voia sa se duca acasa.
Nu stiu cum se face ca m-am apropiat de el din prima noapte. Presupun ca m-a indragit, pentru ca, tarziu de tot, dupa multe luni, mi-a spus ca ar fi vrut sa aiba un flacau ca mine. Nu voia sa vorbeasca despre subiectul asta, puteam intelege si ca l-a avut, dar l-a pierdut intr-un accident. Rareori am vazut un tip mai cumsecade si mai inchis in el. Fuma mult, tigari fara filtru, una dupa alta, dintre cele mai puturoase. Sub petele de cerneala tipografica de pe degete, zaream uneori pielea ingalbenita, maronie de-a dreptul, de la fumul tigarilor. Cand ma apropiam prea mult de el, imi sufla fumul in ochi de-mi venea sa vars. N-o facea cu intentie, pur si simplu asa se intampla. M-a dus in zetarie, mi-a povestit despre linotipuri, imi vorbea despre cum se faceau ziarele pe vremuri, pe cine cunoscuse, oameni despre care eu citisem doar in carti.
– Ei, baiete, ce viata mai era in presa pe vremuri! obisnuia sa-mi spuna.
Sunt convins ca vorbea despre vremea cand era tanar, adica inainte de razboi. O data m-am gandit ca fusese contemporanul lui Mos Nibi. Nu stiu daca mai traieste si ce-o fi facand acum. Nici presa nu mai e ca pe vremea cand caram ziare, desi e la o aruncatura de bat in urma noastra, acum lumea foloseste computerul, iar literele de plumb care curgeau pe un jgheab sunt istorie.
Stia multe lucruri, pe care era capabil sa le povesteasca atat de ademenitor, incat il urmaream fascinat. Asteptam cu nerabdare noaptea, sa vad despre ce-mi mai vorbeste. Uneori se intampla sa rasfoiasca ziarele pe care nu le tiparise el, ma chema alaturi si-mi arata unde gresisera paginatorii, unde gresise redactorul, cum ar fi fost mai bun cutare articol daca ar fi fost scris altminteri decat era, cu aceeasi informatie si aceleasi cuvinte. Nu-mi venea sa cred, pur si simplu. A simtit asta, in mod sigur, si o data mi-a facut o demonstratie.
– Uite, zicea, citeste paragrafele astea mai intai, si da titlul din vorbele astea. Si-mi arata cu degetele lui groase si imbatranite pe foaia de ziar. Era altceva, parca mi se deschideau ochii asupra altui adevar.
Avea obiceiul sa ma descoasa cam o data pe saptamana, nu mai des. I-am vorbit despre viata mea, care incapea intr-o fila. O stiti, dragilor, din cartile dinainte, nu fusese mare branza. Dar in saptamana urmatoare el imi punea intrebari care ma faceau sa vad cu alti ochi tot ce traisem. Stiam ca nu am ascunzisuri, dar el le descoperea. I-am vorbit despre pasiunea mea veche pentru avioane, i-am spus cum abandonasem, cum a fost viata la revista aia unde ma angajasera mustaciosii, i-am vorbit despre iubirile mele sau ce credeam eu ca fusesera iubiri. Niciodata nu era multumit cu ce-i spusesem. Parca eram la un doctor care scotocea in mine si-mi scotea afara unul cate unul maruntaiele pe care nu mi le vazuse niciodata. Si pe urma imi spunea:
– Uite cum ar fi trebuit sa faci. Sau: Uite cum ar fi bine in situatia asta. 
O data mi-am zis ca ar fi putut fi tatal pe care nu l-am avut. Ma gandesc acum ca a fost cea mai grozava lectie de viata, ca ma indruma cum nu facuse nimeni inainte, dar atunci nu-mi dadeam seama de asta, uneori chiar ma irita insistenta lui. Noroc ca nu ma intreba prea des. Se prefacea ca nu-mi vede iritarea, schimba imediat subiectul si ma linisteam.
Cand nu taifasuiam cu batranul tipograf, citeam tot ce-mi cadea in mana. Ziare, reviste, carti. Venea schimbul de dimineata si eu inca citeam, cu ochii impaienjeniti. N-am citit in viata mea ca in lunile alea. Am aflat atatea minunatii, ca ma duceam acasa si nu puteam adormi, de nerabdare sa aflu continuarea. Ma pomeneam gandindu-ma cum as fi scris eu cutare carte sau cum l-as fi descris eu pe cutare personaj cu care adormeam in minte intr-un tarziu. Uneori simteam ca-mi ard degetele sa scriu ce-mi trecea prin cap. N-am facut-o niciodata, mi se parea o iluzie, o himera, nu ma vedeam scriind altceva decat articole. Dar continuam sa visez.
Dupa cateva luni, mi-a spus ca nu trebuie sa raman sa car ziare toata viata, ca e convins ca e ceva de capul meu. M-a pufnit rasul. Cine sa se uite la un prapadit ca mine, care nu facuse nimic in viata pana atunci? Dar cred ca, in momentul in care mi-a spus-o, luase deja hotararea sa nu ma lase sa zac acolo. Am inteles tarziu asta.
De multe ori veneau tot felul de redactori sau sefi mai mici sau mai mari ai ziarelor si revistelor, sa vada si ei ce se mai intampla sau naiba stie de ce. Ma intimidau toti, mi se pareau aroganti, ma dadeam la o parte din calea lor. Dar intr-o seara batranelul meu a tinut sa ma prezinte unui poet si critic despre care auzisem si eu. Nu stiu despre ce vorbisera inainte. Barbatul acela s-a uitat la mine cu interes, mi-a pus vreo doua-trei intrebari de parca m-ar fi testat si pe urma si-a vazut de treaba lui. La scurt timp, am aflat ca-i cazusem cu tronc. M-a luat cu el sa fac corectura la revista lui culturala. Ma facea om peste noapte!
Iarasi am invatat o groaza de lucruri. Tot el m-a trimis la un ziar care abia se lansase – cu parere de rau, zicea, dar e convins ca am stofa de ziarist si ar fi pacat sa ma tina langa el. Auzi vorba! Toata viata o sa-i raman dator. Pana acum n-am fost o data macar sa-i multumesc, si cu cat trece timpul ma simt mereu mai stingher si nu-mi vine sa-l vad. Daca o sa fiu in stare, o sa scriu candva despre vremurile acelea si-o sa-i dedic lui cartea. Si nici atunci recunostinta mea n-o sa fie deplina.
L-am ascultat si m-am dus. Eram din nou ziarist si alergam ca bezmeticul dupa stiri prin tot orasul. Aveam buzunarele pline cu fel si fel de hartiute, pe care imi notam tot ce auzeam si vedeam, sa nu cumva sa uit, si mazgaleam fel si fel de idei cu care sa-mi umplu articolele. Era acolo unul mai puriu care mi-a spus o data: “Mai, baiete, in meseria asta timpul te omoara; daca iti cer un articol maine la ora noua, nu ma intereseaza unde-l scrii, aici, acasa, in parc, la veceu, in patul iubitei, la ora fixata sa fie pe masa mea. Numai asa razbati. Dar s-ar putea sa mori de tanar daca faci intocmai cum iti spun eu. Tu alegi”.
Am bagat totul la cutiuta si am ales. Cand ajungeam la redactie, era aproape totul gata. Sefii mei incepusera sa ma laude. Colegii mei incepusera sa se uite chioras la mine. Asta-i lumea, trebuia sa ma adaptez!
Imi placea grozav sa scormonesc dupa stiri, sa aflu adevarul. Mi se parea ca fac bine si voiam sa fac bine. Incepea sa-mi placa din ce in ce mai mult meseria. Dupa multa vreme mi-am dat seama ca batranul tipograf intuise bine. Dumnezeu nu ma adusese pe lume sa construiesc avioane, ci sa scriu.
Cand e vreme frumoasa, scriu cel mai bine in parc. Nici macar nu trebuie sa fie vreme frumoasa, e destul sa nu ploua. Ma asez pe o banca mai retrasa si scriu pe genunchi. Mai trece cate unul curios, dar de obicei nimeni nu ma baga in seama. Ma uit la crengile copacilor, aud cum se leagana frunzele si ma cuprinde o liniste de parca m-as scufunda intr-un bazin imens cu apa. Cuvintele incep sa curga din mine siroaie. Mai trece uneori cate-o tiganca ratacita, care insista sa-mi ghiceasca: “Hai, frumosule, vaz ca ai pixu-n mana, hai sa-ti spun cum ai sa ajungi scriitor, da-mi palma sa-ti ghicesc”. Se indeparteaza cand imi vede privirea goala. Odata una a plecat bombanind: “N-ai sa ajungi scriitor, maica, ai sa ajungi la balamuc”. Atunci am ras in hohote. Scriu in parc si cand da frigul si cad frunzele. Atunci imi place cel mai mult, nu e mai nimeni in jur, am impresia ca sunt stapanul lumii. Cand imi ingheata mainile, plec, dar nu stiu cum se face ca mai mereu totul e incheiat, nu-mi ramane decat sa adaug titlul si sa schimb o mana de vorbe ca sa sune mai frumos. Imi place grozav ca textele mele sa sune frumos, daca vreunul ar fi atat de nebun incat sa le citeasca cu voce tare. 

3. Ligia
Octavian mi-a fost coleg de facultate. Spre deosebire de mine, el si-a incheiat studiile. Fiecare cu soarta lui, ma bucuram pentru el.
Avea gesturi lente, vorbea molcom, adasta asupra fiecarui raspuns, cel putin la inceputul legaturii noastre asa se intampla, m-am gandit ca in sinea lui i-ar fi placut sa leneveasca, trebuia sa se fi nascut in alte vremuri. Voia si nu voia sa se plimbe cu mine, voia si nu voia sa mearga cu mine la un film, voia si nu voia sa invete impreuna cu mine, niciodata nu era hotarat, nici chiar mai tarziu, cand era vizibil ca-i face placere sa ramana alaturi de mine. N-avea focul in el. Dar am ajuns sa-l iubesc, nu stiu de ce, poate pentru ca simteam ca trebuie sa iubesc pe cineva. Mi-am spus ca focul o sa se nasca intr-o buna zi.
M-am daruit lui dupa vreo jumatate de an. A fost un esec. I-am spus ca, daca ne iubim, trebuie sa trecem peste asta, avem toata viata inainte sa ne bucuram fiecare de  trupul celuilalt. Dadea din cap fara o vorba, simteam ca pentru el era un dezastru ce se intamplase. Am facut in asa fel incat, macar o vreme, sa nu mai simta asta, ma prefaceam ca ma simt minunat in bratele lui, cand face dragoste cu mine. Nu stiu daca m-a crezut, ar fi fost sadism sa-l intreb, dar s-a obisnuit repede cu noua situatie, ba chiar avea momente in care se dadea mare cocos.
Nici nu mi-am dat seama cand devenise singura persoana importanta din viata mea, in afara lui unchiu. Mai ales dupa ce renuntasem la facultate si nu-l mai vedeam zilnic. Abia asteptam sa-l intalnesc, oriunde, oricat de putin. I-am spus-o. Cred ca am gresit, pentru ca, tarziu, mi-am dat seama de asta, a-nceput sa se impauneze ca ma cucerise. E posibil sa ma fi si cucerit, dar focul era in mine, nu in el.
Imi placea sa stau cat mai mult cu el, dar aveam timp din ce in ce mai putin. Mi-a propus sa ma mut la el, avea o garsoniera prin apropierea facultatii. Mi-a mai propus sa renunt chiar la serviciu, sa stau cu el, avea el grija de amandoi, ii trimiteau parintii bani suficienti. L-am refuzat din prima clipa, nu-mi puteam parasi unchiul. Si-apoi voiam sa fiu libera, sa nu depind de nimeni. Era exclus sa renunt la serviciu, aveam de tinut o casa, niciodata n-as fi acceptat sa fiu o intretinuta. Nu uitasem cum ma simtisem cu ani in urma. S-a suparat, cateva zile nu mi-a mai vorbit, nu l-am mai vazut decat dupa vreo doua saptamani. Ar fi trebuit atunci sa fiu mai atenta, ceva nu era in regula. Dar pe mine ma orbise iubirea, credeam ca, daca eu simt ceva, si cu el se intampla la fel.
Apoi m-a cautat, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu mi-a spus unde a fost, ce a facut in timpul acela, nu si-a cerut scuze, tot ce voia era sa se culce mai repede cu mine. Cand am facut-o prima oara dupa acele doua saptamani, abia asteptam sa stam de vorba, era in mine o mare de cuvinte care ma inecau daca nu se revarsau cat mai repede. Dar mi-a spus ca e obosit si s-a culcat. L-am vegheat vreo doua-trei ore, dupa care m-am imbracat si am plecat acasa. A doua zi mi-a reprosat ca nu-l inteleg si ca are multe preocupari de care o femeie habar n-are. Nu pricepeam ce vrea sa spuna, l-am intrebat, dar s-a uitat la mine zambind si n-a raspuns. L-am lasat in apele lui, mi-am zis ca e intr-o zi mai proasta. Daca-l iubesc, trebuie sa-l accept asa cum e.
In anul urmator, ne-am petrecut vacanta impreuna la mare. Ma invitase fericit ca isi terminase cu bine facultatea. Avea o diploma si putea sa-si caute o slujba oriunde l-ar fi dus mintea, asa spunea. Plecasem pentru doua saptamani. Aveam o strangere de inima ca imi lasam unchiul atata vreme singur, il sunam in fiecare zi, sa ma conving ca nu ii este mai rau. Dupa patru sau cinci zile, Octavian mi-a spus ca trebuie sa plece urgent la Bucuresti, eu sa-l astept in hotel, se intoarce cat poate de repede. A revenit cu o zi inainte sa se sfaseasca cele doua saptamani. Nu-mi daduse intre timp nici un semn.
Mi-a spus ca a fost sa-si ridice pasaportul, urma sa emigreze in Canada. Am ramas muta. Atunci am inteles de ce se spune ca o veste neasteptata te poate albi intr-o noapte. Nu-mi vorbise niciodata despre intentia lui de a emigra. Astepta sa ma revolt, sa plang, sa ma infurii, sa ma tavalesc de durere, nu stiu ce era in mintea lui. Eu zaceam prostita si nu scoteam un cuvant. S-a enervat, din senin. Si a intors cutitul in rana pana m-a sfasiat cu totul. Acolo, in Canada, urma sa se casatoreasca cu o iubita mai veche, pe care, culmea, o cunoasteam si eu.
N-am mai suportat. M-am ridicat din scaun, mi-am facut bagajul si eram gata sa plec. M-a privit tot timpul si parca nu intelegea ce fac. Cand imi adunam si lucrurile din baie, a intrebat in sfarsit ce e cu mine, unde vreau sa ma duc.
– Am venit sa fac dragoste cu tine, a spus.
Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred ca spusese si asta. Am izbucnit in plans. Nu trebuia sa fac asta, ii dadeam satisfactie, dar nu ma mai puteam abtine. Si cu cat ma uram ca nu ma pot stapani, cu atat hohoteam mai puternic. A venit sa ma mangaie, sa ma ia in brate, sa ma linisteasca, sa-mi stearga lacrimile.
–   Ce-am spus atat de grav? intreba.
Eram uluita. Se invartea camera cu mine, trebuia sa ies la aer, sa fiu singura, sa plec mai repede, sa nu-l mai vad. Am fugit din camera fara valiza, asta a fost norocul meu. N-a venit dupa mine, credea ca e doar o toana si o sa ma intorc dupa ce ma linistesc. Dar nu m-am intors. In fata hotelului era un autocar cu niste straini gata sa plece spre Bucuresti. L-am rugat pe sofer sa ma ia si pe mine. Probabil aratam ingrozitor cu lacrimile siroindu-mi pe fata, mi-a spus sa urc, nu m-a intrebat nimic, nu mi-a luat nici un ban. Tot timpul pana in Bucuresti am stat cu capul pe brate. Aveam impresia ca daca il ridic o singura clipa o sa izbucnesc iarasi in plans sau ca toata lumea stie deja prin ce-am trecut cu putin inainte si se uita la mine cu compatimire. Mi se pare ingrozitor sa ajungi sa te compatimeasca lumea. Valiza mi-a adus-o el acasa. S-a intamplat sa fiu plecata si a lasat-o unchiului meu.
Iar unchiul acesta, al meu, am inteles atunci cat de formidabil era. Am sosit noaptea acasa, dar s-a dat jos din pat si a insistat sa-mi faca un ceai. Nu m-a intrebat nimic, probabil ca pe chipul meu se citea totul. Inainte sa se retraga in camera lui, mi-a spus:
– Scumpa mea Ligia, iubirea e ceva atat de minunat, incat viata merita traita pentru ea. Experienta e buna, te face sa intelegi pe data cand apare iubirea cea mare. Iti spun niste ganduri ale unui mare scriitor din America de Sud, s-ar putea sa-ti mearga la suflet: “Nu merita sa plangi pentru nimeni, iar cei care merita nu te fac sa plangi”. Tot ce se petrece are un sens. Nu plange ca s-a terminat, zambeste, e bine c-a fost. Poate ca Dumnezeu doreste sa cunosti multe persoane nepotrivite, inainte de a o cunoaste pe cea potrivita, pentru ca atunci cand o intalnesti sa stii sa fii recunoscator.
Unchiul meu stia totul, intelesese ce mi se intamplase doar privindu-ma. Vorbele lui m-au linistit putin. Dar in noaptea aceea nu intelegeam ca iubirea cea mare o intalnisem deja, pentru ca in acea vara te reintalnisem, din intamplare.

1. Popeye
I-am telefonat Ligiei in singura mea dupa-amiaza mai destinsa din intreaga vara. Nici macar nu mai era vara, calendaristic vorbind, frunzele incepusera sa  se ingalbeneasca de mult, dar inca era cald. I-am spus ca imi este foarte dor de ea si as vrea s-o vad.
A urmat o lunga tacere, am crezut ca s-a intrerupt legatura, m-am gandit ca spusesem o prostie, ca nu stie ce sa nascoceasca sa-mi refuze invitatia, ma simteam dintr-o data un natang care nu e capabil sa invite o fata in asa fel incat ea sa nu-l refuze, apoi am auzit-o abia soptind, de parca i-ar fi fost teama de ce avea sa se intample:
– Si eu.
Am luat autobuzul si ne-am dus in parcul Herastrau. Ne-am plimbat alene, am stat pe o banca, dar nu dintre cele mai retrase, pe care imi scriam pe vremuri articolele, apoi ne-am asezat direct pe iarba uscata, pe malul lacului. Apa clipocea la doi pasi, de parapetul de beton se izbeau valuri marunte. Se facuse usor racoare si i-am pus pe umeri haina mea. N-a dat-o jos decat acasa.
Priveam cum isi schimba lacul culoarea in amurg, apoi in noaptea care se lasa ca o mantie linistitoare. Intotdeauna apele intinse, lacurile, marile imi dau un fior pe care nu-l inteleg, mi-e dor in clipele acelea de tot ce am iubit si nu mai e langa mine sau de tot ce n-am reusit sa fac din cate mi-am propus si abia imi stapanesc lacrimile. In seara aceea nu voiam deloc sa par un pusti care se emotioneaza in prezenta unei fete frumoase. Am dat drumul morii de vorbe. 
Cred ca aproape nu mi-a tacut gura. I-am povestit tot ce-mi trecea prin cap, despre prietenii mei, despre meseria mea, despre lumea care ne inconjoara pe mine si pe ea in feluri diferite, despre lac, despre parc si despre cum imi scriam articolele pe genunchi, despre marea pe care n-am mai vazut-o de zece ani, despre Parisul Anamariei, nu reusesc sa-mi amintesc mare lucru din ce am spus, dar tin bine minte ca eram ca in transa. Nu scotea un cuvant, doar asculta. Uneori, de cele mai multe ori, intorcea capul spre mine, de parca vorbele mele ar fi fost mici vietati pe care trebuia sa le vada plutind in jurul nostru ca sa le inteleaga. Mi s-a parut la un moment dat ca am reusit sa dau timpul inapoi cu aproape zece ani, doar ca se inversasera rolurile, eu vorbeam si ea asculta, dar se schimbase si locul, nu ne mai plimbam pe sub castanii desfrunziti, ne aflam in mijlocul unui parc enorm, cu lacul – inima.
Mi s-a parut o clipa ca suntem centrul lumii si toti ceilalti trebuie sa graviteze in jurul nostru, ca miliarde de asteroizi care se ciocneau intre ei fara sa distruga lumea, construita dupa un plan pe care mintile noastre n-au cum sa-l priceapa. Fiecare pereche de indragostiti se crede centrul Universului. Insemna ca sunt indragostit? Cand m-am intrebat asta, m-am oprit brusc. Mi-am dat seama ca nu gandisem numai, ci vorbisem cu glas tare. M-am oprit, de parca mi-ar fi fost rusine de ce spusesem.
Se uita in continuare la mine.
– Stii, a spus intr-un tarziu, tu chiar esti scriitor, vorbesti minunat. Ar trebui sa scrii intr-o zi toate astea.
De data asta eu n-am mai scos o vorba. Era deja noapte, altfel ar fi vazut ca rosisem tot. Parca ar fi inteles ca ma lovise unde eram mai sensibil, si-a plecat capul pe umarul meu si a ramas multa vreme asa. Taceam amandoi. Acum chiar ca mi se umezisera ochii. Era in mine o bucurie imensa ca stau langa femeia aceea in miezul unui parc, ascultand clipocitul apei, invesmantati in adierea racoroasa. Cred ca atunci m-am indragostit cu adevarat de ea. Cu ani in urma nu fusese decat preludiul.
Am ramas pe malul lacului vreo doua ore, imi intepenisera picioarele, cand ne-am ridicat numai furnicaturi imi alergau din talpi pana la sold. Cea mai mare parte a timpului tacuseram amandoi, privind jocul luminilor de pe malul opus reflectate in apa. Probabil ca eram fericit, dupa multa vreme. Cand sunt fericit, nu sunt in stare sa mai vorbesc, am mereu impresia ca, daca scot un singur cuvant, ma topesc si ma pierd. Ca sa nu se vada, fac pe durul. Lumea ma ia drept un tip rece, rational, calculat, insensibil. Prefer sa ma creada asa, decat sa par un papa-lapte, topit de niste vorbe.
Ligia-cea-subtire-cu-parul-lung-si-negru nu stiu la ce se gandea, niciodata n-am intrebat-o.
Am iesit din parc tinand-o de mana. Aveam palmele umede, alt semn de emotie. Vorbeam iar. Mergeam incet, nu ne pasa de ora tarzie. Pana am ajuns in fata blocului meu, nu tin minte sa fi intalnit mai mult de zece oameni.
Nu-i spusesem unde mergem. Stia. Nu s-a impotrivit, n-a scos nici un cuvant.
Am urcat in garsoniera mea. Am aprins o veioza, am lasat geamurile larg deschise sa ascult respiratia mormaita a orasului. S-a apropiat de mine sa vada si ea si din nou si-a plecat capul pe umarul meu. Am imbratisat-o.Ii mangaiam usor parul si fata.
tin minte ca am tinut-o multa vreme in brate, ca o sarutam dezbracand-o. Nu vreau sa vorbesc despre asta, imaginile sunt doar ale mele, imi apartin in totalitate. O mangaiam din crestet pana in talpi, imi sprijinisem capul in palma dreapta si o priveam cum sta alaturi de mine, mi se parea extrem de frumoasa, se infrumuseta cu fiecare clipa pentru mine, nu mai conta nimic pe lume, miss Univers sa fi aparut acolo si m-ar fi lasat rece. O sarutam, o clipa mi-am zis ca ii sunt dator ca exista si ca sta langa mine. O dezmierdam cum nu mai facusem cu vreo alta femeie.
Nu stiam ce sa-i spun. Erau atatea vorbe in capul meu care abia asteptau sa iasa in lume, incat s-au impiedicat intre ele, m-au lasat fara grai.
Stinsesem veioza, era o noapte cu luna plina, mult deasupra orizontului, batea in fereastra mea si camera era incredibil de luminoasa. Si, in lumina aceea ireala, trupul ei parea sidefiu si stralucitor. Parca eram intr-o poveste si coborase in camera mea o licorna si se transformase pentru mine in trupul unei femei minunate care mi se oferea. O mangaiam cu sfiala, o sarutam cu uimire si bucurie, palmele ni s-au impreunat si am facut dragoste cum nu mai facusem niciodata cu nimeni. La sfarsit a izbucnit in plans, ma saruta intruna, cu disperare parca, ma strangea in brate cu o forta de nebanuit, soptea fara incetare: “Iubitule, iubitule, iubitule, iubitule…”.
Toate disparusera in jurul nostru, eram doua trupuri pentru care lumea nu mai exista, abandonate in lumina sidefiu-stralucitoare a lunii pline. Era ca si cum fuseseram sortiti unul altuia, sa ne completam, ne cautaseram secole la rand si vietile noastre se pierdusera inutil pana la regasirea de acum.
Cand s-a linistit din plans, s-a lipit de mine, imbratisandu-ma, si-a pus capul pe pieptul meu si a adormit. Respira usor si egal. Nu indrazneam sa ma misc, sa n-o trezesc. Dar m-a cuprins o emotie atat de puternica, incat mi-au dat lacrimile. Inchisesem ochii si simteam cum imi coboara pe obraji picatura dupa picatura. Afurisita treaba! Nu fusesem in viata mea atat de dat peste cap. Am adormit si eu tarziu, cu ochii in lacrimi. Cu gandul ca nu mai fusesem niciodata atat de fericit.
* Din romanul Orbi in tranzitie, in curs de aparitie la Editura Fundatiei Pro

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar