Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să absolve prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca șefă de promoție. Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în 2006, fiind tradus ulterior în peste treizeci și cinci de țări. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007 în Marea Britanie și de New York Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2008 în SUA. Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia și Marea Britanie și a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului. În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, Ore îndepărtate (The Distant Hours), care se bucură de același succes.
În Ore îndepărtate, tânăra Edie Burchill încearcă să dezlege un episod misterios din trecutul mamei ei, căreia, în copilărie, familia Blythe îi oferă adăpost în timpul bombardamenteor naziste asupra Londrei. Castelul Milderhurst este un loc al secretelor nemărturisite, iar Edie, la 50 de ani după evenimentele în care au fost implicate mama ei și surorile Blythe, descoperă mai mult decât se aștepta.
Ore îndepărtate va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, în traducerea Sînzianei Dragoș.
*
* *
Totul a început cu o scrisoare. O scrisoare de mult rătăcită, care a așteptat o jumătate de secol într-un sac uitat de poștă în podul întunecat al unei case oarecare din Bermondsey. Câteodată mă mai gândesc la sacul acela de poștă: la sutele de scrisori de dragoste, bonuri de băcănie, felicitări de zile de naștere, scrisori de la copii către părinți, toate de-avalma, fremătând de gânduri zădărnicte care șușotesc pe întuneric. Așteptând la nesfârșit să vină cineva care să-și dea sema că ele sunt acolo. Căci se spune, cum bine știți, că orice scrisoare își caută cititorul, că, mai devreme sau mai târziu, fie ca ne place sau nu, cuvintele știu cum să iasă la lumină, să scoată la iveală tot felul de taine.
Scuzați-mă, dar devin prea romantică! E un obicei căpătat în vremurile când citeam la lumina lanternei romane din secolul al nouăsprezecelea când părinții mei credeau că dorm de mult. Ceea ce vreau să spun e că, dacă Arthur Tydell ar fi fost ceva mai responsabil și dacă nu ar fi dat peste cap prea multe pahare de grog cu rom în seara aceea de Ajun și nu s-ar fi dus acasă unde a adormit buștean, în loc să termine de dus scrisorile la destinație, dacă sacul de poștă nu ar fi fost pus bine în pod și ținut ascuns acolo mai bine de cincizeci de ani, până la moartea lui, când a dat peste el una din fiicele lui și a anunțat ziarul Daily Mail, totul ar fi fost altfel… pentru mama, pentru mine și mai ales pentru Juniper Blythe.
Dumneavoastră citiți despre asta cu siguranță la mult timp după această întâmplare; a apărut în toate ziarele, în știrile de la televizor. Canalul 4 a făcut chiar și o emisiune la care i-au invitat pe unii dintre destinatari să vorbească despre scrisori, despre acele voci din trecut care i-au luat prin surprindere. O femeie al cărei iubit fusese aviator, un bărbat cu o felicitare de ziua lui de naștere trimisă de fiul lui evacuat, un băiețel care a fost ucis de o bucată de obuz o săptămână mai târziu. Mi s-a părut că a fost un program foarte reușit: emoționant pe alocuri, cu povești vesele și triste, intercalate cu filmări din timpul războiului. Chiar am plâns de câteva ori, dar asta nu are vreo importanță, căci eu plâng destul de ușor.
Mama nu s-a dus la emisunea aceea. Producătorul a căutat-o și a întrebat-o dacă era ceva special în scrisoarea aceea despre care ar dori să povestească întregii națiuni, dar ea a spus ca nu, era doar un bon vechi, obișnuit, de haine comandate de la un magazin care nu mai funcționa de mult. Dar nu era adevărat. Știu asta pentru că eram de față când a sosit. I-am văzut reacția la scrisoarea pierdută și nu a fost de loc ceva obișnuit.
Era într-o dimineață, pe la sfârșitul lui februarie, când iarna nu se lăsa dusă de loc, rondurile de flori erau înghețate, iar eu venisem să o ajut să facă friptura de duminică. Fac asta uneori pentru că le place părinților mei, deși sunt vegetariană și știu că, la un moment dat, în timpul mesei, mama va începe să devină îngrijorată, apoi tot mai nervoasă, până când, în cele din urmă, se va porni să reverse statistici despre proteine și anemii.
Curățam cartofi în chiuvetă când s-a auzit scrisoarea căzând prin tăietura din ușă. De obicei poștașul nu vine duminica, așa că asta ar fi trebuit să ne dea de gândit, dar n-am luat în seamă. Eu eram prea preocupată cum să fac să le spun părinților mei că m-am despărțit de Jamie. Trecuseră două luni de când se întâmplase și eram conștientă că trebuia să le spun până la urmă, dar, cu cât întârziam să rostesc cuvintele, cu atât se pietrificau mai tare. Și aveam motive întemeiate să tac din gură: părinților mei nu le plăcuse Jamie niciodată și suportă greu orice tulburare, iar mama se va îngrijora încă și mai mult dacă ar ști că locuiesc singură în apartament. Și cel mai mult îmi era groază de inevitabila discuție stânjenitoare care ar urma după ce le-aș spune. Să văd mai întâi uimirea, apoi spaima și în fine resemnarea perindându-se pe chipul mamei, pe măsură ce își dădea seama că obligațiile ei materne îi cereau să ofere un fel de consolare… dar să ne întoarcem la scrisoare. La sunetul unui obiect care cade ușor prin gura cutiei poștale.
– Edie, te duci tu să iei poșta?
Asta era mama (iar Edie sunt eu, scuzați-mă, trebuia să vă fi spus mai devreme). Și mi-a arătat cu capul spre ușa de la intrare, gesticulând cu mâna care nu era înfiptă în mădularele puiului.
Am lăsat cartoful în chiuvetă, m-am șters pe mâini cu prosopul de bucătărie și m-am dus să aduc corespondența. Nu era decât o singură scrisoare pe stergătorul de la ușă: era un plic oficial al Poștei pe care scria că este o „corespondență redirecționată”. I-am citit mamei ce scria pe etichetă în timp ce mă îndreptam înapoi spre bucătărie.
Ea terminase de umplut puiul și se ștergea pe mâini. Mi-a luat scrisoarea din mâini încruntându-se ușor, mai mult din obicei decât dintr-un motiv anume, și și-a luat ochelarii înfipți în ananasul din fructieră. Și-a trecut iute privirea peste eticheta poștei și a început să rupă plicul, ridicând din sprâncene.
Eu mă întorsesem deja la cartofii mei, o treabă evident mai atrăgătoare decât să mă uit la mama cum își deschide scrisoarea, așa că îmi pare rău să mărturisesc că nu i-am văzut fața când a scos plicul mai mic din cel mare, când și-a dat seama cât de veche și de simplă era hârtia și cât de vechi timbrul, când a întors plicul să vadă numele scris pe spate. Dar mi-am imaginat de multe ori, de atunci încolo, cum i-a pierit culoarea din obraji, cum au început să-i tremure degetele încât i-a luat destul timp să rupă plicul.
Ceea ce nu trebuie să-mi imaginez insă e sunetul. Horcăitul acela oribil, gutural, urmat de o serie de suspine ascuțite care au umplut bucătăria și m-au făcut să scap curățitorul de cartofi și să mă tai la deget.
– Ce-i, mamă?
M-au dus la ea și am cuprins-o pe după umjeri, cu grijă să nu-i murdăresc rochia de sânge. Dar nu mi-a spus nimic. Nu putea, după cum mi-a spus mai târziu. Rămăsese înțepenită, cu lacrimile curgându-i pe obraji, strîngînd pliculețul ciudat la piept, cu hârtia lui atât de subțire că puteam vedea colțul scrisorii împăturite înăuntru. Apoi a dispărut sus, în dormitor, spunându-mi grăbită ce să fac cu pasărea, cu cartofii, cu cuptorul.
În absența ei, bucătăria s-a lăsat năpădită de o tăcere îmbufnată și eu am rămas liniștită, mișcându-mă încet ca să nu o risipesc și mai tare. Mama mea nu plânge de obicei, dar momentul acela – tulburarea ei și șocul pe care l-a avut – mi s-a părut ciudat de familiar, de parcă mai trăisem asta cândva. După cincisprezece minute în care am curățat cartofi, mirându-mă de la cine ar fi putut fi acea scrisoare și întrebându-mă ce să fac mai departe, m-am dus, în cele din urmă și-am ciocănit la ușa ei, întrebând-o dacă nu voia un ceai. Își revenise de-acum și ne-am așezat una în fața celeialte la măsuța din bucătărie acoperită cu placă de ardezie. Pe când eu mă prefăceam că nu-mi dădeam seama că plânsese, a început să-mi spună despre conținutul plicului.
– E o scrisoare de la o persoană pe care am cunoscut-o de mult, când aveam vreo doisprezece, treisprezece ani.
Mi-a venit atunci în minte, ca prin ceață, imaginea unei fotografii care stătuse pe noptiera bunicii când era foarte bătrână și trăgea să moară. Trei copii, dintre care cel mai mic era mama: o fetiță cu părul scurt și închis la culoare, cocoțată pe ceva pe fundal. Ce ciudat! Stătusem la bunica de sute de ori dar îmi era imposibil să-mi aduc aminte trăsăturile fetiței aceleia. Poate că nouă, copiilor, nu ne pasă de fapt cum au fost părinții noștri înainte de a ne naște noi, sau ne interesează doar dacă se întâmplă ceva anume care să aibă vreo legătură cu trecutul. Așa că mi-am sorbit ceaiul înainte, așteptând ca mama să vorbească mai departe.
– Nu cred că ți-am povestit vreodată ceva despre vremea aceea, nu-i așa? Era pe vremea războiului, cel de al doilea război mondial. Erau vremuri cumplite, o întreagă confuzie, atât de multe s-au stricat atunci. Părea că…a urmat ea oftând, ei bine, părea că lumea n-o să-și mai revină niciodată la normal. De parcă ar fi deraiat de pe șine și nimic nu o mai putea îndrepta la loc.
Și-a strâns palmele în jurul cănii aburinde și a rămas cu privirile pierdute de-asupra ei.
– Familia mea – mami, tati, Rita, Ed și cu mine – locuiam într-o căsuță în Strada Barlow, la Elephant and Castle și, a doua zi după izbucnirea războiului, ne-au adunat de la școală și ne-au dus la gară și ne-au urcat în tren. N-o să uit cât oi trăi: toți purtam ecusoane cu numele scrise pe ele, cu măști de gaze și ne duceam bocceluțele, iar mamele noastre, care se răzgândiseră, pesemne, veneau în goană pe drumul spre gară, strigând paznicilor să le dea drumul copiilor lor, ca mai apoi să strige la copiii mai mari să aibă grijă de cei mici, să nu-i scape din ochi.
S-a oprit o clipă, mușcându-și buza de jos, de parcă ar fi retrăit scena în minte.
– Trebuie că erai foarte înspăimântată, am spus eu încetișor.
Noi nu suntem prea sentimentali, în familia noastră, altminteri aș fi întins mânile să i le cuprind pe ale ei.
– Sigur că am fost, la început.
Și-a scos ochelarii și s-a frecat la ochi. Fără ochelari, avea o privire vulnerabilă, abătută, asemeni unui mic animal nocturn zăpăcit de lumina zilei. Așa că m-am bucurat când și i-a pus la loc și a continuat.
– Nu mai plecasem de-acasă niciodată , nu mai petrecusem nici o noapte departe de mama, dar îi aveam pe fratele și pe sora mea mai mare și, pe măsură ce trecea timpul și unu dintre profesori ne-a împărțit batoane de ciocolată, ne-a mai venit inima la loc și-am luat-o ca pe o mare aventură. Îți dai seama?!? Tocmai izbucnise războiul, iar noi cântam cântece, mâncam pere din compot și ne uitam pe fereastră, jucându-ne de-a spionii. Copiii sunt foarte rezistenți, să știi, chiar nesimțiți câteodată. Am ajuns, în cele din urmă într-un oraș numit Cranbrook, unde ne-au împărțit în grupuri și ne-au urcat în autobuze diferite. Cel în care am nimerit eu, cu Ed și cu Rita ne-a dus în satul Milderhurst. Și-acolo ne-au încolonat și ne-au dus într-o sală mare, unde ne aștepta un grup de femei din partea locului, cu buzele sforțate în zâmbete largi, cu liste în mână. Ne-au pus să stăm în picioare, pe rânduri printre care umblau oameni care ne alegeau.
Cel mai iute au fost luați cei mici, mai ales cei drăguți. Cred că lumea credea că or să le dea mai puțină bătaie de cap, că n-ar fi avut atâtea ifose de londonezi. Dar s-au lămurit ei repede, a zâmbit ea într-o parte. Pe fratele meu l-au luat mai întâi, era un băiat zdravăn, înalt pentru vârsta lui, iar țăranii aveau mare nevoie de ajutor. După aceea, au luat-o și pe Rita, împreună cu colega ei de clasă.
Ei, asta era. Am întins mâna și am mângâiat-o pe a ei.
– Vai, mami!
– N-are importanță! a spus ea, trăgându-și mâna și bătându-mă ușor peste degete. Dar n-am rămas eu chiar la urmă. Mai erau câțiva, un băiețel cu o boală cumplită de piele, nu știu ce s-o fi ales de el, dar rămăsese încă în mijlocul sălii când am plecat eu. Știi, mult timp după aceea, ani și ani de-a rândul, mă străduiam să cumpăr fructele lovite pe care puneam prima dată mâna la piață. Nu puteam să le iau, să le cercetez pe toate fețele și să le pun înapoi la loc dacă nu-mi plăceau.
– Dar te-a ales și pe tine cineva până la urmă, nu?
– Da, m-a ales și pe mine, în cele din urmă, a spus ea, cu voce atât joasă, făcându-și de lucru cu ceva în poală, încât a trebuit să mă aplec spre ea ca să aud. A venit târziu. Sala era aproape goală, majoritatea copiilor plecaseră și doamnele de la Serviciul Femeilor Voluntare strângeau ceștile de ceai. Eu începusem să plâng un pic, dar foarte discret. Apoi, dintr-o dată, când și-a făcut ea apariția, sala întreagă, aerul din jur, părea că s-a schimbat.
– Cum așa? am întrebat eu, strâmbând din nas, gândindu-mă la scena aceea din Carrie când explodează becurile.
– E greu de explicat. Ai întâlnit vreodată pe cineva care pare că aduce cu sine întreaga lui atmosferă când intră undeva?
Poate… am ridicat din umeri, nesigură. Prietena mea Sarah are obiceiul să facă lumea să întoarcă capul după ea oriunde se duce, nu e chiar un fenomen atmosferic, dar cam așa ceva…
– Nu, sigur că nu ai întâlnit. Sună prostește când spui așa! Ceea ce vreu să spun e că era atât de diferită de alți oameni, avea ceva mai mult…, nu știu cum să spun. Mai mult. Era frumoasă într-un fel ciudat, cu părul lung, ochii mari, destul de sălbatică, dar nu asta o făcea să pară altfel. La vremea aceea, în septembrie 1939, nu avea decât șaptesprezece ani, dar toate celelate femei păreau că se pleacă dinaintea ei când a apărut.
– Din respect?
– Da, ăsta e cuvântul, respect. Erau surprinse să o vadă și nu știau cum să se poarte. În cele din urma, una dintre ele i s-a adresat întrebând-o cu ce îi poate fi de folos, dar fata și-a fluturat degetele lungi și le-a anunțat că a venit să își ia copilul ei evacuat. Chiar așa a zis: copilul ei, nu un copil evacuat. Și s-a îndreptat apoi țintă spre locul unde mă așezasem eu pe podea. „Cum te cheamă? m-a întrebat și, după ce i-am spus, mi-a zâmbit și-a zis că trebuie să fiu tare obosită după un drum atât de lung. „N-ai vrea să vii să stai la mine?”, iar eu am încuviințat din cap, sau așa cred că am făcut, căci ea s-a întors către femeia cea mai autoritară de acolo, cea cu lista în mână, și i-a spus că o să mă ia la ea acasă.
– Și cum o chema?
– Blythe, a răspuns mama, abia oprindu-și un fior imperceptibil. Juniper Blythe.
– Și scrisoarea asta e de la ea?
Mama a dat din cap.
– Apoi m-a dus la cea mai elegantă mașină pe care o văzusem până atunci și ne-am dus spre casa unde locuia cu surorile ei gemene mai mari decât ea. Am trecut printre niște porți mari de fier, pe o alee șerpuită până când am ajuns dinaintea unei clădiri enorme de piatră, înconjurată de o pădure deasă: Castelul Milderhurst.
Numele părea rupt dintr-un roman gotic și am tresărit, amintindu-mi suspinul mamei când a citit numele și adresa expeditorului de pe spatele plicului. Mai auzisem eu povești despre copii evacuați, despre unele întâmplări de pe vremea aceea, așa că am întrebat-o fără suflare:
– Era lugubru?
– O, nu, nicidecum. Dimpotrivă!
– Dar scrisoare-asta…? Te-a făcut să…
– Scrisoarea a fost o surpriză, asta-i tot. O amintire dintr-un trecut foarte îndepărtat.
A tăcut și gândul mi-a zburat la cât de cumplită trebuie să fi fost evacuarea, cât de înspăimântătoare, cât de straniu trebuie să fi fost pentru un copil să fie trimis într-un loc necunoscut, unde totul era atât de diferit. Îmi aduceam aminte de propriile mele experiențe din copilărie, de groaza de a fi azvârlită în situații noi, care te vlăguiau de-a dreptul, de legăturile excesive, născute din necesitate, față de clădiri, de adulți înțelegători, de prieteni deosebiți, pentru a putea supraviețui. Gândul la acele prietenii stăruitoare m-a făcut să o întreb:
– Dar te-ai întors vreodată, mamă, la Milderhurst, după război?
– Sigur că nu, de ce m-aș mai fi întors, mi-a răspuns, privindu-mă uimită.
– Știu și eu? Așa, să-i mai vezi, să-i saluți. Să-ți vezi prietena.
– Nu, a repetat ea convisă. Aveam propria mea familie la Londra, mama avea nevoie de mine și, pe-deasupra, era atâta treabă de făcut, de curățat peste tot după război. Viața adevărată și-a urmat cursul.
Și cu asta am știut că vălul atât de cunoscut de tăcere s-a lăsat din nou între noi și confesiunea s-a sfârșit.
Fragment din Ore îndepărtate de Kate Morton, roman care va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, în traducerea Sînzianei Dragoș