Un volumaș delicios, de o sută de pagini – “De-aș avea un soț cât o muscă…” aduce surpriza unei scriitoare din Turcia, Hatice Meryem: ironia precisă și poezia subtilă impregnează fiecare proză ce descrie condiția de soție. Se succed în volum texte care, de la I.L. Caragiale al nostru încoace, se pot citi ca momente de zece rânduri, schițe de două-trei pagini ori chiar mici povestiri.
Hatice Meryem imaginează ipostaza de soție în funcție de bărbatul ei, ceea ce însemnă mai întâi profesii (portar, strungar, curier, dulgher, gardian, negustor), vocații și patimi (imam, poet, bețiv), vârste și rudenii (bărbat tânăr, tatăl, fiul). Și de fiecare dată o soție devine oglinda fidelă a bărbatului, prin mimetism abil care începe să se transforme în mecanism de apărare, adică în … cameleonism.
Iată, spre exemplu, ce înseamnă a fi soția unui măcelar și cum răbufnește gelozia în somn și în vis: “Dacă aș fi soția unui măcelar aș invidia pulpele din congelator, iar în serile în care trupul soțului meu măcelar, cu miros de sânge, carne și măduvă, s-ar rezema de trupul meu delicat, m-aș întreba, fără să vreau, dacă în momentul ăla visează la vreo vacă, și aș visa și eu, obosită de treburile casnice, că-l omor cu un cuțit.”
A fi soția unui dulgher, cere pricepere într-ale secretului și ale răbdării: ea trebuie să semene copacului, căruia nu i se aude vocea decât când este doborât, bătut cu ciocanul și tăiat cu ferăstrăul. Meșteșugul tainic al lemnului are un preț: dulgherul meșterește copii din lemn, dar copiii adevărați se lasă așteptați. În schimb, soția unui bărbat tânăr, știe că el seamănă mai curând cu un cerb ori cu un șarpe care nu-și leapădă solzii niciodată.
Soțiile învață până și arta de a se potrivi slăbiciunii bărbatului, iar aici intră în joc sfătoasele vecine ori mătuși înțelepte. Soția unui bărbat chipeș trebuie să învețe bine lecțiile curvei Bilhur: cumpărături la bazar, pregătirea unei case înmiresmate și a unui trup ademenitor ca să-și aștepte bărbatul, iar nările să-i fie acaparate de aromele din jur, ochii de unduirile corpului. Soția unui poet își acceptă lecția suferinței tăcute, mai întâi recunoașterea, apoi faima; prima e suportabilă, a doua – nu.
Frumoasă este povestea unui om sărman, născocire a vieții fabuloase: o familie bogată, în care bărbații au pasiunea cailor și a mașinilor, iar femeile – pasiunea artei, fie colecționând picturi ori țesând cu măiestria unui păianjen, ori amintirea țării din care au venit, precum bunica și originea ei rusească. Dar născocirea și visul sunt privilegiul celor sărmani, care n-au altceva.
Prima narațiune dă tonul volumului, etalând tot farmecul cărții: soția unui bețiv are grijă să-și aducă soțul beat acasă, ajutată de un vecin să-l care din spatele unei banci unde căzuse, îi îndură furia când aruncă pe pereți tot ce-i cade în mână, îl acoperă cu o pătură când adoarme pe canapea, apoi curăță cioburile cu aspiratorul. Soției i se propun două alegeri pentru viitor.
Toate femeile o îndeamnă să-și părăsească soțul, să se întoarcă la casa tatălui ei, cât este încă tânără și frumoasă. Doar o vecină, care își pierduse soțul de tânără, trăind o viață de singurătate, are altă părere: “…nu e bine ca sufletul și patul părții femeiești să rămână goale, că asta înghiontește diavolul.” Și, chiar dacă-i un soț cât o muscă, e mai bine să fie lângă ea decât să lipsească.
Textul cel mai scurt cuprinde în el o combinație rară de filosofie și psihologie: “Dacă aș fi soția fiului meu… nu ar fi nimic surprinzător în asta, orice femeie după ce naște un băiat, ajunge «prietena» soțului.”
“De-aș avea un soț cât o muscă…”, cu micile sale poeme în proză, pretinde o lectură afectuaosă și tandră: citești pe sărite, recitești, reții câte un pasaj. Și face pereche perfectă cu o carte apărută în 2007 la Editura Rao – “Păsărici” de Juan Manuel de Prada, pentru că, în tandem, ele arată ce doresc și așteaptă femeile și bărbații unii de la alții…
Hatice Meryem, De-aș avea un soț cât o muscă…, traducere din limba turcă și note de Selciuc Muslim, Editura Allfa, 2012, 104 pag.