Palma ii produce poetului un soc care il face sa vada clepsidre in loc de traditionalele stele verzi…
Daniel Puia-Dumitrescu, autorul volumului de versuri Mugur de stanca (Timisoara, Ed. Marineasa), isi ia avant ca sa urce pe armasarul poeziei si sare dincolo de el:
“Sa o punem pe mama sa ne faca placinte de cer”;
“De cand mi-ai mangaiat sarutul cu o palma/…/ De-atunci ai fost cu mine-n fiecare/ fir de nisip ce curge timpul din clepsidre.”
Ideea de a face “placinte de cer” poate fi preluata de o patiserie, care si-ar reduce astfel cheltuielile de productie, dar nu da rezultate in poezie, intrucat placintele sunt flagrant prozaice si nu pot fi poetizate prin simpla alaturare de cuvantul “cer”. Nici “mangaierea sarutului cu o palma” nu genereaza poezie, chiar daca palma ii produce poetului un soc care il face sa vada clepsidre in loc de traditionalele stele verzi.
Alt poet care isi ia prea mare avant, dornic sa scrie cum nu s-a mai scris, este Ovidiu Gligu. Intr-o carte de versuri recent aparuta, Ziua a 8-a (Timisoara, Ed. Mirton), el face afirmatii abracadabrante, de genul:
“Oul spart/ ne va imparti/ in chiriasi/ si copii”;
“Un obraz imi plange/ si altul imi rade/ cand imi lipesc urechea/ de buricul tau.”
Asemenea versuri l-au entuziasmat, nu se stie din ce cauza, pe sobrul critic literar Mircea Martin:
“Apreciez la acest poet puterea de concentrare si, mai ales, de rezerva; ma incanta, la el, tacerea continuta in unele poeme…”
Adevarul este ca tacerea lui Ovidiu Gligu ne incanta si pe noi.
Exista si romancieri excentrici. Adrian Georgescu, in Romanul indragostirii de mama (aflat la editia a II-a, prin stradania Ed. Mentor Macro din Bucuresti), foloseste un limbaj eliptic, poematico-filosofic, care il oboseste pe cititor ca un discurs rostit de Ion Iliescu in engleza. Indemnurile licentioase incluse in text nu salveaza situatia, intrucat promoveaza pozitii chinuitoare in actul sexual:
“Impreuna-te unul cu altul cu tine insuti chiar dac-ar fi sa-ti apuci madularul cu buzele si sa-l mangaie limba pana-l provoaca sa ejaculeze degeaba.”
In sfarsit, Adrian Dinu Rachieru, un cunoscut si apreciat sociolog al literaturii, incearca, in romanul Legea conservarii scaunului (Timisoara, Ed. Eubeea), sa practice dezinvoltura, imaginandu-si dialogurile jucause ale unor intelectuali. Este insa o dezinvoltura esuata, ca aceea a unei gospodine trupese, care, angajandu-se intr-o pirueta, face sa trozneasca podeaua sub ea:
“Bai, Cezarica (intreaba Tolea), pe un”te invarti? tot cauti?
Tot cauti si nu gasesti, hi, hi.
Io, tot cu zdroaba, rade Cezar. Pensez intelepciuni.”