Patrick Modiano s-a născut la 30 iulie 1945 la Boulogne-Billancourt, dintr-o mamă belgiancă (actrița Louisa Copeyn) și un tată provenind dintr-o familie de evrei mediteraneeni. În adolescență, pe când urma Liceul Henri IV, îl cunoaște pe Raymond Queneau, care initial îi predă lecții de geometrie, pentru ca ulterior să-l introduce în lumea literară și chiar să-l debuteze la Gallimard, în 1968, cu romanul La Place de l’Étoile (Premiul Roger Nimier; Premiul Fénelon). Publică un număr impresionant de romane, volume de povestiri, o piesă de teatru, literature pentru copii, texte pentru cântece. Printre romanele sale se numără: La Ronde de nuit (1969), Les boulevards de ceinture (1972; Marele Pemiu al Academiei Franceze), Villa triste (1975; Prix des libraries 1976), Livret de famille (1977), Strada Dughenelor Întunecoase (La Rue des Boutiques Obscures, 1978; Humanitas Fiction, 2014), recompensat cu Premiul Goncourt, Une jeunesse (1981), De si braves garçons (1982), Quartier perdu (1984), Dimanche d’août (1986), Remise de peine (1987), Vestiaire de l’enfance (1989), Fleur de ruine (1991), Un cirque passe (1992), Chien de printemps (1993), Dora Bruder (1997), Des inconnues (1999), Micuța Bijou (La petite Bijou, 2001, premiul Jean Monnet; Humanitas Fiction 2014), Ephemeride (2002), Accident nocturne (2003), Un pedigree (2004), Dans le café de la jeunesse perdue (2007), (L’Horizon, 2010), L’Herbe de nuit (2012), Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier (2014). În 2010 Patrick Modiano a fost recompensat cu premiul Cino Del Duca pentru întreaga activitate, iar în 2012, cu Premiul Austriac de Stat pentru Literatură Europeană. În 2014, Patrick Modiano primește Premiul Nobel pentru literatură.
Evocarea unei iubiri efemere de tinerețe devine, în Orizontul, pretext pentru un impresionant roman despre memorie, despre puterea de a înfrunta trecerea timpului și de a scăpa de fantomele trecutului inclusiv scriind despre ele. În stilul inconfundabil al lui Patrick Modiano, povestea lui Jean Bosmans și a lui Margaret Le Coz ne poartă pașii într-un Paris în același timp vechi și nou, enigmatic și surprinzător, apoi în Berlin ca loc privilegiat al regăsirilor și, mereu, spre orizont – spațiu deschis tuturor posibilităților, suficient de cuprinzător pentru întreaga poezie a vieții. Orizontul va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, versiunea în limba română fiind semnată de Marieva Cătălina Ionescu.
*
* *
De ceva vreme Bosmans își rememora câteva episoade din tinerețe, episoade disparate, frânturi, figuri fără nume, întâlniri fugitive. Toate aparțineau unui trecut îndepărtat, dar pentru că secvențele astea nu aveau legătură cu viața lui ulterioară, rămâneau suspendate, într-un prezent perpetuu. Avea să se gândească mereu la ele, fără să găsească vreodată răspunsuri. Aveau să rămână pentru totdeauna niște cioburi enigmatice de amintiri. Începuse să le noteze într-o listă, încercând totuși să găsească măcar câteva puncte de reper: o dată, un loc precis, un nume pe care nu știa să-l scrie. Își cumpărase un carnețel Moleskine cu copertă neagră și-l ținea în buzunarul interior al hainei, ca să-și poată lua notițe ori de câte ori îi fulgera prin minte una din acele fărâme de amintiri. I se părea că încearcă să dezlege o pasență. Însă întorcându-se pe firul timpului simțea uneori un regret: de ce urmase un anume drum, și nu altul? De ce lăsase să-i scape printre degete figura aceea sau silueta aceea care purta pe cap o căciulă de blană stranie și ducea în lesă un cățeluș? Îl lua amețeala gândindu-se ce-ar fi putut să iasă din asta, dar n-a ieșit.
Erau fragmente de amintiri din anii presărați în viața oricui cu răspântii, momente în care se deschid în fața ta atâtea cărări, încât ți-e greu să faci alegeri. Cuvintele notate în carnețel îi aminteau de articolul despre „materia întunecată“ pe care-l trimisese unei reviste de astronomie. Dincolo de evenimentele precise și de figurile cunoscute, simțea tot ceea ce devenise materie întunecată: oameni cu care te-ai intersectat, întâlniri ratate, scrisori pierdute, prenume și numere de telefon uitate într-o agendă veche, toți cei pe care i-ai întâlnit fără măcar să fi avut habar. Ca și în astronomie, materia asta întunecată era mai vastă decât partea vizibilă din viața ta. Era infinită. Iar el încerca să prindă în paginile carnețelului câteva licăriri din oceanul acela întunecat. Niște licăriri atât de palide, încât trebuia să închidă ochii și să se concentreze ca să găsească un detaliu în stare să-l ajute să reconstituie întregul, doar că nu exista vreun întreg, numai cioburi, praf de stele. Ar fi vrut să se cufunde în oceanul de materie întunecată și să reînnoade unul câte unul firele rupte, da, să se întoarcă în trecut ca să oprească din drum umbrele acelea și să afle mai multe despre ele. Imposibil. Atunci nu-i mai rămânea decât să le regăsească numele. Sau chiar prenumele. Erau un fel de magneți. Îți retrezeau sentimente confuze pe care altfel nu reușeai să le dezgropi. Oare aparțineau visului, sau realității?
Mérovée. Un nume sau un prenume? Nu trebuia să se concentreze prea mult asupra lui, altfel licărirea se stingea de tot. Era bine că reușise măcar să-l noteze în carnețel. Mérovée. Să te prefaci că te gândești la altceva, singurul mijloc prin care amintirea poate să se clarifice de la sine, în mod natural, fără vreun efort. Mérovée.
Se plimba pe avenue de l’Opéra, pe la șapte seara. Atunci se întâmplase? Și acolo, aproape de Grands Boulevards și de clădirea Bursei? Își amintea în sfârșit figura lui Mérovée. Un tânăr cu părul blond și cârlionțat, îmbrăcat cu o vestă. Ba chiar îl vedea purtând un veston – cum poartă băieții care te întâmpină la intrarea în restaurante sau la recepția marilor hoteluri, cu aerul lor de copii îmbătrâniți prea devreme. Și el, Mérovée, avea o figură ofilită, deși era tânăr. Se pare că uiți și vocile. Și totuși el auzea încă timbrul vocii lui Mérovée – un timbru metalic, obrăzniciile lui rostite intenționat pe un ton prețios, de băiețandru sau de dandy. Și-apoi, brusc, un râs de bătrânel. Scena se petrecea aproape de clădirea Bursei, pe la șapte seara, la sfârșitul programului de lucru. Angajații se revărsau în grupuri compacte, atât de numeroși, încât te împingeau pe trotuar, înghițindu-te în valul lor. Acest Mérovée ieșea din clădire împreună cu alte câteva persoane. Un băiat solid cu pielea albă se ținea după Mérovée și-i sorbea cuvintele cu un aer stingherit și în același timp admirativ. Un altul, blond, cu fața osoasă, purta ochelari fumurii și o șevalieră pe deget și mai mult tăcea. Cel mai mare dintre ei trebuie să fi avut vreo treizeci și cinci de ani. Bosmans își amintea figura lui și mai clar decât pe cea a lui Mérovée, o figură buhăită, căreia nasul scurt și părul brunet pieptănat pe spate îi dădeau o alură de buldog. Nu zâmbea deloc și încerca să pară foarte autoritar. Bosmans crezuse că e șeful lor de birou. Le vorbea sever, ca și când ar fi fost însărcinat să se ocupe de educația lor, iar ceilalți îl ascultau ca niște elevi conștiincioși. Mérovée își permitea, rar, câte o remarcă obraznică. Bosmans nu-și amintea și de ceilalți membri ai grupului. Niște umbre. Simțise aceeași tulburare pe care i-o provoca numele acela, Mérovée, și când îi reveniseră în minte două cuvinte: „Gașca Veselă“.
Într-o seară pe când Bosmans o aștepta, ca de obicei, pe Margaret Le Coz în fața clădirii, Mérovée, șeful de birou și blondul cu ochelari fumurii ieșiseră primii și se apropiaseră de el. Șeful de birou îl întrebase pe nepusă masă:
„Vreți să faceți parte din Gașca Veselă?“
[…]
Se despărțise de ei pe trotuar. Se îndepărtau în mulțime, șeful de birou și blondul cu ochelari fumurii mergând unul lângă altul. Mérovée, puțin mai în spate, se întorcea să-i facă cu mâna. Și dacă memoria îl înșela? Poate că totul se întâmpla în altă seară, tot la șapte, în fața clădirii de birouri, în timp ce-o aștepta să iasă pe Margaret Le Coz.
Câțiva ani mai târziu, pe la două dimineața, traversa într-un taxi intersecția rue Colisée cu avenue Franklin-Roosevelt. Șoferul se opri la semafor. Chiar în față, la marginea trotuarului, stătea un individ nemișcat, țeapăn, îmbrăcat cu o pelerină neagră, în sandale spartane pe piciorul gol. Bosmans îl recunoscu pe Mérovée. Avea fața suptă și părul tuns periuță. Stătea proțăpit la pândă și schița un zâmbet către fiecare din cele câteva mașini care treceau. Mai degrabă un rictus. Ai fi zis că încearcă să agațe clienți de pe lumea cealaltă. Era o noapte de ianuarie, deosebit de rece. Bosmans ar fi vrut să meargă lângă el și să-i vorbească, dar s-a gândit că celălalt n-o să-l recunoască. Îl urmărea cu privirea prin geamul portierei din spate, până când mașina a făcut giratoriul. Nu-și putea lua ochii de la silueta lui imobilă, în pelerină neagră, și-și aducea dintr-odată aminte de băiatul solid, cu pielea albă, care-l însoțea adesea pe Mérovée și părea să-l admire atât. Ce se-alesese de el?
Erau zeci și zeci de fantome de felul ăsta. Pe majoritatea nu le putea asocia cu nume. Și-atunci se mulțumea să noteze în carnețel câte o indicație vagă. Fata brunetă cu cicatrice, pe care o întâlnea de fiecare dată la aceeași oră pe linia Porte-d’Orléans/Porte-de-Clignancourt… Cel mai adesea, ceea ce le făcea să răsară din trecut era o stradă, o stație de metrou, o cafenea. Își aducea aminte de cerșetoarea în gabardină, cu alură de fost manechin, pe care o întâlnise de mai multe ori în cartiere diferite: rue du Cherche-Midi, rue de l’Alboni, rue Corvisart…
Se mirase că, dintre milioanele de locuitori ai unui oraș atât de mare precum Parisul, poți să dai peste aceeași persoană, la intervale mari de timp, de fiecare dată într-un loc aflat foarte departe de precedentul. Îi ceruse părerea despre asta unui prieten care făcea calcule de probabilități consultând numerele ziarului Paris Turf din ultimii douăzeci de ani, pentru a paria la curse. Nu, nu exista răspuns pentru așa ceva. Bosmans se gândise atunci că destinul e uneori foarte insistent. Te face să te întâlnești de două-trei ori cu aceeași persoană. Și dacă nu-i vorbești, cu-atât mai rău pentru tine.
[…]
Într-o sâmbătă seara, ieșeau de la un cinematograf din Auteuil. Ea îi spusese că i se pare că-i urmărește un bărbat. El se întorsese, dar ea îl luase de braț și-l îmboldea să grăbească pasul. Într-adevăr, era un bărbat care mergea la vreo douăzeci de metri în spatele lor, o siluetă de talie medie, într-un palton în spic.
„Îl așteptăm?“ întrebă Bosmans pe un ton jucăuș.
Ea îl strângea de braț și-l trăgea înainte. Dar el nu se mișca. Celălalt se apropia. Trecu pe lângă ei fără să le dea atenție. Nu, din fericire, nu era cine credea ea.
Ajunși înapoi în camera de pe rue des Perchamps, el îi spusese, în glumă:
„Tipul ăla… mi-ar plăcea totuși să știu cum e… ca să-l recunosc pe stradă…“
Brunet, la vreo treizeci de ani, destul de înalt, tras la față. De fapt, cu un asemenea portret, Margaret păstra misterul. Dar el îi punea în continuare întrebări. Nu, bărbatul acela nu locuia la Paris. Îl cunoscuse în provincie sau în Elveția, nu-și mai amintea prea bine. O întâlnire neplăcută. Și ce lucra? Nu prea știa, un fel de comis-voiajor, mereu pe drumuri între hotelurile de provincie și din când în când la Paris. Era din ce în ce mai evazivă, iar Bosmans ghicea că pentru a-și învinge frica îl învăluia pe individul acela în ceață, se izola de el printr-un fel de geam de sticlă mată.
În noaptea aceea, în cameră, el îi spunea că oricum nu contează. Trebuia pur și simplu să-l ignore pe tip și, dacă apărea într-o zi, să treacă prin fața lui fără să-i arunce nici măcar o privire. De altfel, nu era singura care voia să evite pe cineva. Nici el nu putea să treacă prin anumite cartiere din Paris fără să se teamă.
„Înseamnă că… și ție ți-e frică să întâlnești anumiți oameni?
– Închipuie-ți un cuplu, la vreo cincizeci de ani, îi spusese Bosmans. O femeie cu părul roșcat și privirea dură, un bărbat brunet, cu aer de preot răspopit. Femeia cu păr roșcat este mama mea, dacă e să mă iau după certificatul de naștere.“ În perioada aceea din tinerețe, de fiecare dată când Bosmans avea ghinionul să dea peste cei doi dacă risca să treacă pe rue de Seine și prin împrejurimi, se întâmpla de fiecare dată același lucru: mama lui se apropia, cu bărbia în vânt și figură agresivă, și-i cerea bani, pe tonul autoritar cu care cei mari îi ceartă pe copii. Brunetul rămânea la distanță, nemișcat, și-l măsura sever din priviri, ca și când ar fi vrut să-l facă să se simtă prost că există. Bosmans habar n-avea de ce ființele acelea îi arătau un asemenea dispreț. Se scotocea prin buzunare încercând să găsească ceva bancnote. I le întindea mamei, care le înhăța și le înfunda repede în buzunar. Apoi se îndepărtau amândoi, foarte țepeni și foarte demni, bărbatul cambrându-se ca un toreador. Lui Bosmans nu-i mai rămânea nici măcar mărunțiș pentru biletul de metrou.
„Dar de ce le dai bani?“
Părea intrigată de-a binelea de ceea ce tocmai îi spusese Bosmans.
„Chiar e mama ta? Și nu mai ai alte rude?
– Nu.“
Uitase pentru câteva momente de bărbatul acela care, se temea ea, avea s-o aștepte într-o seară în fața blocului.
„Vezi bine că oricine riscă să aibă întâlniri nedorite“, îi spusese Bosmans.
Fragment din romanul cu același titlu care va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, versiunea în limba română fiind semnată de Marieva Cătălina Ionescu