Tot studiile genetice stabilesc pentru neandertalieni că erau in proporție de 99,5 % oameni. Constatările s-au făcut pe seama ADN-ului extras dintr-un femur de neandertalian care in urmă cu 38.000 de ani iși găsise sălaș – și totodată mormânt – intr-o peșteră din Croația actuală. Diferența de specie se concentrează intr-un 0,5 %, ce reprezintă, in fond, destul de puțin. Chiar dacă la prima vedere conținutul procentului amintit ar putea să inspăimânte, intrucât vizează trei milioane de perechi de baze cromozomiale. Lucrurile se mai limpezesc atunci când aflăm că deosebirile dintre om și cimpanzeu, altă „rudă săracă”, dar care are avantajul că mai este in viață, se exprimă in 30 până la 50 de milioane de asemenea perechi de baze. Cum se vede, tablourile genomice intrate in comparație sunt de-a dreptul uriașe. Abia computerul se mai descurcă in ele, după ce s-au pus totuși la punct niște tehnici de ultimă oră ale analizei, care accelerează de o sută de ori accesul la secvențele DNA cercetate.
Astfel de explorări sofisticate demonstrează, prin urmare, că omul actual și cel de Neanderthal s-au desprins dintr-un strămoș comun. Momentul respectiv ar fi fost cu 700.000 de ani in urmă, după care, acum 300.000 de ani, separarea celor două grupuri a devenit categorică. In lumina dovezilor recente, cade, ca nefondată, ipoteza mai veche a descendenței directe a omului modern din neandertalieni. Și mai stă să cadă incă o speculație, cea privind posibilele incrucișări intre cele două specii, ipoteză emisă de unii cercetători pe seama faptului că ambele trăiau cu 30-40.000 de ani in urmă pe același teritoriu, dar și prin interpretări discret forțate ale configurației unui schelet de neandertalian descoperit in estul Mediteranei, pe teritoriul statului Israel. Speculația nu este negată și sub aspectul virtualității unor astfel de incrucișări, limitându-se la constatarea unei simple evidențe: nu există probe privind desprinderea unor secvențe dintr-un genom și trecerea lor in celălalt.
Modul savant de abordare a relației noastre cu aceste „umbre” mișcate pe ecranul de fundal al trecutului ar putea stârni pe bună dreptate uimirea profanului. Pentru paleo-antropologi, unele oase fosilizate prezintă mai mult interes decât altele: acelea pe seama cărora se poate studia legătura cu mușchii, cercetările permițând astfel să se deducă morfologia neandertalienilor. Oasele apte să transmită informații de felul acesta au și fost mai des și mai intens manipulate in timpul cercetărilor. In consecință, ele devin impure pentru specialiștii in studiul ADN-ului, intrucât, prin manipulare, nu poate fi exclusă contaminarea materialului fosil cu ADN uman. De aceea, o primă grijă a cercetătorilor de la Institutul „Max Planck” pentru Antropologie Evoluționară din Germania, unde s-a desfășurat proiectul de analiză genetică, a fost să găsească un material de studiu sigur, deci aparținând in mod cert unui neandertalian, și incă necontaminat. Femurul „croat” a fost ales dintr-o cutie cu oase așa-zis neinteresante, prin urmare puțin trecute dintr-o mână in alta după extragerea lor din peștera unde fuseseră uitate de timp.
Genomul Omului de Neanderthal este incă departe de a fi complet, insă studiile actuale și cele viitoare tind spre realizarea integrală a acestui proiect științific. Importanța lui pare să fie excepțională inclusiv pentru descifrarea unor secrete ale evoluției umane. Avem, de pildă, genomul complet al cimpanzeului, comparat deja cu cel al omului modern. Dar desprinderea celor două ramuri s-a produs in urmă cu șase milioane și jumătate de ani, așa că studiul genetic comparativ nu ne spune nimic despre fazele mai noi ale evoluției umane. Lipsa aceasta o poate suplini genomul neandertalianului, aducându-ne informații din ultimii 400.000 de ani și până in urmă cu 30.000 de ani, când acest „văr” de dată recentă a părăsit scena, nu se știe cum, dar definitiv.
Nu doar cercetările de modernă și elaborată condiție științifică, precum cele având drept obiect ADN-ul, produc dovezi in relația evolutivă dintre om și neandertalian. Observații mai simple, unde tehnica sofisticată nu are nici un cuvânt de spus, iși aduc și ele contribuția in acest sens. Studiul direct al oaselor rămase de la ei arată cât se poate de clar că neandertalienii erau canibali. Ei vânau, fără indoială prin strategii de grup, nu numai cerbi, capre sălbatice, chiar rinoceri lânoși, ci și indivizi din propria lor specie. Desprindeau in mod expert, cu cuțitele lor de piatră cioplită, carnea de pe toate aceste cadavre, după care zdrobeau, tot cu pietre, oasele cu măduvă și cutiile craniene; dovadă că și creierul prăzii era ținut la mare preț, pentru substanța grasă concentrată in el. Un femur de neandertalian apare spart după aceleași reguli ca și unul de animal mare ceea ce nu mai lasă nici o indoială asupra scopului urmărit in ambele cazuri. Măcelarii din Perioada Musteriană foloseau de regulă aceleași spații de lucru, fiindcă oasele consangvinilor lor, in starea pe care am pomenit-o, se dezgroapă laolaltă cu cele de animale vânate. Faptul că, la niște cunoscători ai focului, oasele acestea nu poartă urme de arsură arată chiar o preferință pentru carnea crudă.
Se pot găsi explicații valabile pentru canibalismul neandertalienilor, pornindu-se tot de la urme fosilizate, de la dinții care atestă prin carențele smalțului lor vremuri de foame cumplită și de disperare. Obiceiul poate părea surprinzător in cazul unei specii hominiene care a lăsat și dovezi că-și ingropa morții, aranjându-i in poziție fetală in morminte semicirculare. Dar aici ne reintâlnim cu Homo sapiens sapiens, care a lăsat și el de-a lungul istoriei sale, până in pragul secolului XX (iar uneori, in imprejurări excepționale, le mai intâlnim și azi), urme perseverente ale unui comportament canibalic. Savanții care le compară și le triază afirmă că ne deosebim, poate, de aceste rubedenii mai slab inzestrate pentru supraviețuire, doar prin faptul că – după câte se pare – canibalismul lor era mai răspândit decât intre reprezentanții omului modern. Deși vorbim de o latură neagră a speciei umane, poate fi și constatarea aceasta o consolare.