ORIZONTURI IN EXPANSIUNE / Unde ne sunt hobiții?

O echipă de antropologi de la Muzeul de Istorie Naturală din New York și de la Universitatea din Washington a modelat scheletul prototipic al unui neandertalian. Operația pornea de la materialul recuperat din doi indivizi „clasici” ai speciei. Fiecare in parte ne-a lăsat numeroase oase fosilizate, părțile lipsă dintr-unul putându-se imprumuta de la celălalt. Rezultatul este in bună măsură surprinzător. Scheletul complet sugerează un tors robust, cu o cutie toracică mai coborâtă decât in cazul omului, și o regiune pelviană largă, cum au femeile. Purtătorul unei asemenea osaturi trebuie să fi fost scund și bondoc, o făptură fără talie, „indesată”, amintind de hobiții din romanul lui Tolkien, Stăpânul inelelor.

  Trăsăturile menționate aici sunt o dovadă in plus că omul modern nu putea descinde din Homo neanderthalensis, acesta din urmă reprezentând in fond altă specie. Era mai scund decât omul actual, dar avea o musculatură remarcabilă, mâini puternice, care-i permiteau să folosească eficient, impotriva animalelor de talie mare, sulițele cu vârf de piatră cioplită. Iarăși in chip surprinzător, hobitul in cauză avea un creier mai mare decât al lui Homo sapiens, capacitatea cutiei sale craniene mergând până la 1700 cm cubi, față de cei 1500 ai acestuia din urmă. Asta nu spune incă nimic despre calitatea gândirii. Putem presupune, totuși, că și neandertalienii foloseau un limbaj articulat (deși unii cercetători li-l contestă), că aveau sentimente (din moment ce găsim dovezi că purtau de grijă răniților și bolnavilor), poate chiar și unele reprezentări religioase, destul de primitive. Dar hobiți au mai existat in trecutul documentabil al Pământului, unii chiar de dată recentă, ajunși până in pragul civilizației noastre istorice. Mă gândesc la Homo floresiensis, sau Omul de Flores, după numele insulei indoneziene unde i-au fost descoperite rămășițele. Spre deosebire de neandertalian, căruia i-am descris sumar trăsăturile mai inainte, floresianul nu numai că este foarte scund (câțiva centimetri peste un metru) și cu o greutate incredibil de redusă (25 kg), dar mai are și creierul atât de mic (380 cm cubi), incât a putut fi considerat – de unii adversari ai teoriei existenței sale ca specie independentă – drept un microcefal patologic. Un individ aparținând grupului de oameni moderni, dar ajuns in starea aceea de cronică subdezvoltare ca urmare a unui intreg concurs de factori naturali. In primul rând din cauza precarității hranei intr-un teritoriu limitat până la suferință, generator, intre oameni ca și intre animale, al unei forme drastice de „nanism insular”. Pentru că există in jurul lui Homo floresiensis controverse puternice, dicționarele il caracterizează prudent drept „posibilă specie” in cadrul genului Homo, dar mulți paleo-antropologi il consideră totuși diferit morfologic de omul modern. Un amănunt anatomic precum lipsa bărbiei este, poate, mai puțin important decât oasele metacarpiene, pe care un studiu din 2007 le găsește cu totul altfel decât la omul modern, asemănătoare celor ale cimpanzeului și ale hominizilor timpurii, de felul lui Australopithecus. Unii cercetători situează Omul de Flores in descendența directă a lui Homo erectus, prezent in scenă cu trei milioane de ani in urmă. Insă, in mod straniu, urmașul ajuns să trăiască printre oamenii moderni era chiar mai scund decât inaintașul său prezumptiv. In cadrul familiei umane lărgite, nu se cunosc reprezentanți mai mici decât floresienii, iar pigmeii congolezi și alte actuale rase mărunte par, prin comparație cu floresianul, niște luptători inscriși la o categorie superioară. Din pricina climei tropicale, scheletele descoperite in peștera Liang Bua din insula Flores nu s-au putut fosiliza cu adevărat, ele având aspectul unei hârtii de sugativă pe care săpătorii trebuie s-o usuce inainte de a-și incepe lucrarea. Alături de hobiții aceștia picați din ficțiune și basm in plină realitate antropologică, s-au găsit unelte cioplite, asociate tradiției paleoliticului superior. Toate, insă, miniaturale, lucruri pe potriva unei populații cu inălțimea de un metru. Dacă se vor putea recolta din rămășițele biologice probe de ADN folosibile in analizele specifice (lucru destul de improbabil, fiindcă umezeala și temperaturile ridicate degradează in scurtă vreme totul), vom obține informații mai sigure despre descendența floresienilor și relațiile lor de rudenie cu grupul uman actual. Ar fi un adevărat noroc să se repete situația fericită care, in cazul neandertalienilor, conduce deja spre stabilirea unui tablou genomic concludent. Problema inteligenței floresienilor se pune și ea in discuție. Dacă ei ar fi, totuși, doar niște ființe umane inscrise pe o curbă regresivă, atunci creierul lor microcefalic ar pleda pentru un cretinism derivat din dezordinile fizice pe care unele teorii angajate in controversă le presupun. Se pare, insă, că zona numită cortex prefrontal, in fond adevăratul indicator de inteligență, este la Omul de Flores la fel de dezvoltată ca și la omul modern, ceea ce permite să se ia in seamă, in cazul său, existența unei conștiințe proprii, in ciuda dimensiunilor reduse ale creierului (care respectă totuși o proporție normală cu restul corpului). Iar dacă uneltele găsite in Liang Bua ii serveau și la vânătoarea de grup a elefantului pitic Stegodon, existent și el in fauna insulei indoneziene, atunci e obligatoriu ca specia să fi avut și un limbaj acceptabil, necesar unei asemenea cooperări. Atât Omul de Neanderthal, cât și Omul de Flores sunt companioni de cursă lungă ai omului modern. Nu atât de lungă incât speciile acestea cu care Homo sapiens impărțea uneori aceleași teritorii și aceleași resurse naturale să fi răzbit până in prezentul nostru. Neandertalienii s-au stins ca specie in urmă cu 24.000 de ani. Ceilalți hobiți, piticii floresieni, au rezistat ceva mai mult, dispărând apoi și ei cu 12.000 de ani in urmă. Pentru diversitatea naturii a fost, in mod cert, o pierdere. Pentru omul modern poate că a fost un câștig, intrucât scena rămânea liberă și complet deschisă debutului civilizației sale istorice.