Pudingul de Crăciun
N-ar fi existat nici o biserică în Gleniffer dacă n-ar fi fost un anume puding de Crăciun. N-ar mai fi fost nici un daghereotip cu Oscar Hopkins pe malurile râului Bellinger. Eu nu m-aș fi născut. N-ar mai fi fost nici o poveste de spus.
Pudingul ăsta de Crăciun n-a fost unul ca toate celelalte. Era foarte mic, cam cât o minge de tenis. Avea în el două lingurițe de cireșe glasate, trei lingurițe pentru desert de stafide, suc și coajă rasă de la o portocală, jumătate de cană de făină, jumătate de cană de seu, o picătură de coniac și, în afară de dimensiunile sale, n-ar fi părut în nici un fel anormal dacă n-ar fi fost preparat în căsuța de țară a stră-străbunicului meu, Theophilus Hopkins, din Hennacombe, Devon, Anglia.
Theophilus Hopkins era un om cu o oarecare notorietate. Puteți să-l căutați în Britannica din 1860. Sunt trei coloane întregi despre coralii și algele lui coraline, despre anemonele și stelele lui de mare. Nu scrie nimic deosebit de folositor despre el ca om. Nu scrie cum era. Puteți să citiți și de trei ori la rând, că tot n-ați bănui în veci că avea vreo atitudine sau alta față de pudingul de Crăciun.
Era un văduv oacheș și vânos de patruzeci de ani, aspru și zbârlit pe dinafară, cu barbă deasă și mușchi tari, și totuși era în același timp un om blând. Îi simțeai freamătul blândeții. Era un senzualist care credea cu ardoare că avea să ajungă în rai, că raiul făcea să pălească orice bucurie lumească imaginabilă, că se întindea, un acoperământ argintiu, peste spațiile infinite ale eternității. Se îmbățoșa în fața simțămintelor lui laice tot așa cum un soldat din Garda Regală – chefliu și simpatic când se duce la cârciumă – trebuie să rămână stană de piatră în timp ce muștele i se plimbă pe pleoape. Făcea parte din Frăția Plymouth și credea – până aici nici o sminteală – că praznicele Bisericii Creștine nu erau deloc creștine. Problema era firea lui, deși cuvântul e înșelător. Pasiunea era problema lui. Trupul lui era neîncăpător pentru ea și în fiecare an, când venea Crăciunul, abia de izbutea să se stăpânească. Cel mai adesea își folosea pasiunea la modul constructiv – era preot și marele lui talent era să transmită sentimentele lui asistenței. El nu-i spunea Crăciun. Îi spunea Ziua de Yule. Așa de bine își convinsese micuța congregație de fermieri, tăietori de stuf, îngrijitori de iepuri, cărbunari, pescari – toți oameni onorabili și scrobiți care, aceia care știau să citească, nu puteau citi decât încet, punând degetul pe fiecare cuvânt – așa de bine-i convinsese că sărbătoarea Crăciunului nu era doar păgână, ci și papistășească, încât își vedeau de câmpurile și de drumeagurile lor în ziua de Crăciun de parcă ar fi fost o zi ca toate celelalte. Vecinii lor baptiști râdeau de ei. Vecinii lor baptiști aveau să ardă în iad.
Oscar avea cincisprezece ani, o vârstă la care băieții sunt secretoși și rezervați. Și totuși nu punea la îndoială concepțiile tatălui său. Știa că propriul lui suflet era la adăpost, iar când citea Biblia cu voce tare, în fața focului, o interpreta exact la fel ca omul care împungea cu vătraiul în ușiță și-și făcea întruna de lucru aranjând cărbuni. Amândoi citeau Biblia de parcă ar fi fost un raport întocmit de un naturalist scrupulos. Dacă Biblia zicea că o fiară are patru chipuri sau că un om are colți de leu, atunci ei credeau întocmai.
Dar în acea zi de Crăciun a anului 1856, s-a întâmplat să aibă două servitoare când până atunci avuseseră una singură. Prima servitoare era doamna Williams cea voinică și energică, care-și peria cu o perie de baga claia dezordonată de păr sârmos, cenușiu, ori de câte ori era agitată. Era de cincisprezece ani pe lângă familie, zece ani la Londra și cinci ani la Devon. În Hennacombe își peria mai des părul. Se lua la harță cu măcelarul și cu negustorul de pește. Se jura că aerul sărat îi face rău la guturai, dar – cum spunea ea – “acuma e prea târziu pentru schimbări”. Așa că rămas și, deși nu s-a “mântuit” și găseau uneori păr de-al ei în ouăle jumări, făcea parte din viețile lor.
Cea de-a doua servitoare însă nu doar că nu se “mântuise”. Nici măcar nu putea fi inclusă în categoria celor care “se străduiesc”. Era o anglicană ținută în casă de milă, după ce fusese părăsită de soțul ei, muncitor în construcții, și două parohii îi refuzaseră ajutorul pentru săraci, fiecare pretinzând că era responsabilitatea celeilalte. Ea – Fanny Drabble cea pistruiată – a fost cea care a pus la cale pudingul ăla de Crăciun. Avea mâini albe, osoase și încheieturile degetelor stacojii și dusese o viață grea în colibe de pământ și bordeie pe lângă liniile ferate la construcția cărora ajutau muncitorii scandalagii. Copilul îi murise. N-avea alte haine în afară de o rochie subțire de bumbac. În prima dimineață îi căzuse un dinte din gură. Dar s-a scandalizat aflând că Oscar nu pusese niciodată gura pe un puding de Crăciun. Doamna Williams – deși ea ar fi trebuit să aibă mai multă minte – s-a pomenit luată de valul de indignare morală dulce ca ceaiul care o cuprinsese pe Fanny Drabble. Ăsta micu’ trebuie să afle și el ce gust are pudingul de Crăciun, iar conașului n-are ce-i strica dacă nu știe.
Fanny Drabble nu știa că pudingul ăla era “carnea din care mănâncă zeii mincinoși”.
Căsuța era mică, dar era clădită din blocuri masive de calcar de Devon. Simțeai în fundul nărilor mirosul rece, calcaros al pietrei, chiar și atunci când ședeai lângă foc. Dacă te aflai în bucătărie, nu auzeai o vorbă din ceea ce se spunea în minuscula sufragerie vecină. Era o casă înghesuită, cu uși joase, praguri și trepte de care te împiedicai între camere, dar cu toate astea era o casă propice secretelor. Și pentru că Theophilus nu intra în bucătărie (poate pentru că doamna Williams dormea tot acolo, pe o băncuță de lângă plită), puteau fabrica acolo chipuri cioplite fără să fie prinse.
Dar lui Oscar îi plăcea bucătăria. Îi plăcea căldura uscată, făinoasă, așa că a adus apă, a scuturat sita și a stat cocoțat pe masă cât a frecat doamna Williams podeaua de piatră. Și-a dat repede seama ce se petrecea. Văzuse cireșe și stafide. Ei nu țineau stafide în casă în mod obișnuit. Nu văzuse în viața lui o cireașă. Se presupunea că masa din ziua de Crăciun era la fel ca toate celelalte.
Theophilus o chemase pe doamna Williams sus, în biroul lui. Cum biroul lui era și camera de studiu a lui Oscar, auzise cu urechile lui instrucțiunile. Tatăl lui fusese destul de explicit. Era în firea lui să fie explicit. Era atent la cel mai mărunt detaliu, oricare ar fi fost activitatea la care lua parte. Când desena o anemonă, puteai fi sigur că nu uita nici un firicel de pe vreun tentacul. Cartofii, spusese el, trebuiau să fie “medii spre mari”. Trebuia pregătită o jumătate de căpățână de varză King George și așa mai departe.
În bucătărie însă, trădătoarele frământau seu, cântăreau stafide și sultanine, curățau o singură portocală prețioasă. Oscar stătea lângă foale și a suflat în ele până când ibricul a început să șuiere atât de tare că acoperea aproape cântecul bisericesc pe care-l îngâna Fanny Drabble. Doamna Williams fugea pe scări în sus ca un derviș chitit să zăpăcească și să distragă atenția cu activitatea sa. A ridicat un paravan de praf, o vâltoare de zdrențe. Și-a periat părul pe scara de la intrare, privind printre crengile cenușii picurând de apă, peste ferigile ruginii, către marea rece și cenușie. A dat ocol casei, a trecut de puț și a lăsat părul în grămada de compost. Oscar știa că părul doamnei Williams nu putrezește. Răscolise pe-acolo cu un băț lung și-l găsise. La început fusese slinos, dar puteai să-l speli la robinet și, după ce se ducea slinul, era ca nou. Era exact cum îi spusese doamna Williams că o să fie. El s-a mirat că avusese dreptate. Tatăl lui nu punea mare preț pe părerile doamnei Williams. Ea nu era o persoană științifică. Zicea că existau oameni care jefuiau morminte doar ca să fure părul morților. Îl vindeau comercianților de păr care-l spălau și-l alegeau și-l vindeau pentru peruci, cârlionți și cosițe. Părul ăsta avea încă bulbi la capătul fiecărui fir, “păr de cimitir”, așa i se zicea. Doamna Williams trăia într-o stare de permanentă anxietate din cauza părului ei. Existau, insista ea, poate că nu în Hennacombe, dar în Teignmouth și Newton Abbot, niște “Spring-heeled Jacks” cu brice ascuțite, gata să le fure femeilor părul de vii, direct de pe cap. Își peria părul pe scară și în biroul de la etaj. În fiecare dintre aceste locuri aduna părul de pe perie, îl răsucea în cerc, îl înnoda și și-l vâra în buzunarul șorțului. În ziua când au făcut pudingul de Crăciun, a făcut toate astea mai des decât de obicei. Poate că Theophilus, naturalist fiind, o fi băgat de seamă.
Lui Oscar nu i se spusese de pudingul de Crăciun, dar știa. Nu și-a dat voie să știe că știa. Și totuși informația i se încuibase adânc în conștiință. Era o coloană de lumină solară într-o cameră cu draperiile trase. Praful dansa în aerul clocotitor. Nimic nu stătea locului. Când Oscar s-a așezat la masa de prânz în ziua de Crăciun, îl dureau picioarele de nerăbdare. Și-a încrucișat gleznele și a apucat strâns în mâini cuțitul și furculița. A ciulit urechea înspre ușa deschisă a bucătăriei, dar se auzea doar taică-său răsuflând pe nas în timp ce mânca.
Oscar avea o tăviță de lemn, împărțită în mici compartimente. Era făcută ca să ții în ea gâze sau scoici. Oscar ținea nasturi. Erau nasturii mamei lui, deși nimeni nu-i spusese asta. Ai lui taică-său nu erau. Unii erau mici și rotunzi ca niște păsărele, cu câte o singură buclă de alamă în loc de picioare. Alții erau de sticlă. Erau nasturi de metal cu patru găuri și nasturi de sidef cu două. El făcea instrucție cu nasturii ăștia cum făceau alți băieți cu soldățeii. Îi alinia. Îi aranja. Îi număra. Erau cinci sute șaizeci. Uneori, în timp ce iar le schimba aranjamentul, îl apuca durerea de cap.
În ziua de Crăciun, tatăl lui a zis:
– Văd că ți-ai reorganizat nasturii.
Nasturii erau pe pervazul ferestrei. Era un pervaz lung. Doamna Williams pusese nasturii acolo când așezase masa.
– Da, tată, a zis Oscar.
– Principiul taxonomic fiind culoarea. Spectrul merge de la stânga la dreapta, mărimea fiind al doilea principiu ordonator.
– Da, tată.
– Foarte bine, a zis Theophilus.
Oscar și-a mâncat porția de tocană până la ultima fărâmiță. Și-a terminat paharul cu apă. A lăsat capul în jos împreună cu tatăl lui și i-a mulțumit Domnului pentru darurile Sale. Iar când doamna Williams a venit la ușă și l-a rugat frumos s-o ajute să pună tărâțe în lăturile porcilor, a ieșit iute, în tăcere, un băiat subțire, palid, cu păr auriu. Se gândea la nasturii lui și nu la ce făcea.
Cele două femei stăteau una lângă alta ca două urcioare pe o poliță. Una era mare și păstoasă, cealaltă, măruntă și pistruiată, dar zâmbetele lor se oglindeau întocmai unul pe celălalt și stăteau amândouă cu mâinile în față, încleștate aidoma.
“El” era pus pe un platou. Îl tăiaseră în sferturi și-l îmbrăcaseră într-o cremă minunată. Doamna Williams și-a îndesat peria de păr mai adânc în buzunarul șorțului și a zvârlit pudingul spre el. A manevrat vasul prin aer cu asemenea iuțeală încât lingura a rămas în urmă și a zăngănit pe podeaua de piatră.
Doamna Williams s-a oprit, dar Fanny Drabble a șuierat:
– Las-o acolo. A împins cu piciorul lingura căzută și i-a dat lui Oscar una nouă. Începuse să se teamă brusc că vor fi prinși.
Oscar a luat lingura și a început să mănânce, din picioare.
Niciodată nu și-ar fi închipuit că poate exista un asemenea gust minunat. L-a lăsat să se fărâme, ținându-l în gură ca pe o comoară.
A ridicat ochii și a văzut cele două zâmbete în oglindă lățindu-se. Fanny Drabble și-a vârât bărbia în gât. Oscar a zâmbit și el, aproape somnoros, și tocmai ridica lingura la gură anticipând următoarea îmbucătură, ba chiar apucase să-și vâre a doua lingură în gură când ușa a scârțâit în spatele lui și Theophilus a intrat călcând cu pași mari pe podeaua de piatră.
N-a văzut-o. A simțit-o. A simțit lovitura peste ceafă. Fața i-a sărit înainte. Lingura i s-a lovit de dinte. Lingura a căzut pe podea. O mână mare și bătătorită l-a apucat de ceafă și încă una i s-a făcut căuș sub gură. A încercat să înghită. A urmat o a doua lovitură. A scuipat cât a putut.
Theophilus se purta ca și cum fiul său fusese otrăvit. L-a dus la spălător și l-a pus să bea apă cu sare. I-a îndesat paharul de sticlă în gură până l-a durut. Oscar s-a înecat și s-a zbătut. Taică-său avea ochi de nebun. Nu-l vedeau. Oscar a băut. Și iar a băut. A băut până când a vomitat peste lăturile porcilor. Când a terminat, Theophilus a aruncat ce mai rămăsese din puding în foc.
Oscar nu mai fusese lovit niciodată. Nu putea răbda una ca asta.
Taică-său a ținut un discurs. Oscar nu l-a crezut.
Taică-său a zis că pudingul era poama Satanei.
Dar Oscar gustase din puding. Nu avea gust de poama Satanei.
Fragment din volumul în curs de apariție la Editura Art. Traducere de Iulia Gorzo