Pacatele originii sociale (III)

Nu cred sa fi intalnit multi oameni care sa-si asume cu atata luciditate trecutul, cu bunele si relele, reusitele si esecurile, caderile si slabiciunile unei tinereti sortite sa se deruleze in anii de inceput ai comunismului. Confesiunile profesorului Ion Ianosi – fruste, socante – se incheie aici, sinceritatea lor insa ramane, ca un sunet care se aude si dupa ce instrumentistul a incetat sa-l cante. (Marcela Gheorghiu) 

In primavara anului 1949 a sosit la Cluj un trimis “de la centru”, care a alcatuit liste cu tineri apti sa-si continue studiile in strainatate. Ele au fost triate la Bucuresti, iar cei admisi – anuntati sa se prezinte la cantonamentul de vara din Capitala. Aici s-au facut repartitiile pe specialitati si pe tari: pentru “democratiile populare” din preajma, cativa pentru China, majoritatea pentru Uniunea Sovietica. Ultimii am fost imbarcati in trei trenuri succesive si am pornit spre rasarit. Repartizarea definitiva a efectuat-o, la Moscova, o comisie rusa. Parte a ramas acolo, parte a plecat spre Kiev, Harkov, Rostov, indepartatul Sverdlovsk (azi, Ekaterinoslav). Norocul mi-a fost nu atat trimiterea la filosofie, cat la Leningrad – actualul Sankt-Petersburg.
Dupa masivele afluxuri din anul meu si din cei doi urmatori, numai aici erau 900 de studenti romani. Invatau in institute tehnice, economice, artistice, iar cateva zeci la universitate: istorie, economie politica, stiinte ale naturii, filologie, filosofie. Aveam colegi cehi, polonezi, unguri, bulgari, albanezi, la inceput si sarbi, dupa un timp est-germani, dar si nord-coreeni, chinezi, vietnamezi. Fiecare natiune isi avea organizatia “pamantenilor”, unica admisa, apartenenta de acasa la organizatiile de partid sau de tineret fiind suspendata. Locuiam, strainii si cativa sovietici alesi pe spranceana, in camine; cei din universitate, din 1950 – intr-unul de pe malul Nevei, vizavi de Palatul de Iarna.  
Facultatea de filosofie era cea mai grevata de spiritul dogmatic, cel putin pana la moartea lui Stalin, dupa care – in ultimii mei ani de studentie – au inceput sa revina din exilul siberian fosti autentici profesori de pe vremuri, specialisti mai ales in filosofia germana (echivalata, si dupa razboi, cu nazismul). Ni se preda mai mult ideologie decat filosofie, “marxism-leninismul” echivala indeosebi cu “genialele invataturi ale Parintelui Popoarelor”, ici-colo suplimentate de textele predecesorilor lui. Un pic de filosofie clasica, putina literatura, economie, istorie, fizica, biologie, un ghiveci care numai pentru efectiva filosofie nu te pregatea. Compensatia: un oras fastuos, unul dintre cele mai splendide din Europa, la o aruncatura de bat de extraordinarul muzeu Ermitaj, cu mari artisti italieni, olandezi, flamanzi, chiar daca o vreme impresionistii francezi au fost inaccesibili vizitatorilor de rand; intregul centru, el insusi un muzeu, cu fluviul, canalele, bulevardele, monumentele sale, totul legat de clasicii literaturii ruse, Puskin, Gogol, Dostoievski si “epoca de argint” de la jonctiunea secolelor XIX-XX. (Dupa o ulterioara documentare de o vara, in “Casa Puskin”, aveam sa scriu “Romanul unui oras”, consacrat literaturii petersburgheze.) Bibliotecile centrale isi aveau, chiar in vremurile de restriste, dubla lor contabilitate, puteai consulta volume inaccesibile pe piata. Atmosfera era ambivalenta, apasatoare sub raport public, cu fricile si oportunismele de rigoare si, totodata, cu multi colegi de an rusi, care aveau gura sloboda, isi relatau antecedente biografice incredibil de dure sau ironizau genoflexiunile de la reuniunile oficiale. Eram si nu eram pana la capat prudenti; am ajuns chiar sa fiu calauzit printre intelectuali disidenti; un coleg de an ceh, lucid in diagnostice neiertatoare, a fost turnat chiar de praghezul care parea sa-i fie prietenul cel mai apropiat si retinut acasa pentru atitudini contrarevolutionare – desi tatal sau era un vechi comunist.
Fricile nu m-au ocolit nici pe mine. Din cauza anilor petrecuti in Anglia, mama fusese exclusa din partid si din profesie, ca “spion virtual”. Tata, desi membru de partid, a fost expulzat din orasul Stalin (Brasovul rebotezat) ca fost burghez; cu minime bunuri salvate, a reusit, prin bunavointa unor cunoscuti, sa primeasca buletin de Bucuresti, o camera intr-un apartament comun si un post de corector de noapte la ziarul maghiar. Sora sotiei lui, cu un sot executat in procesul Patrascanu, fusese intemnitata; nici unul nu-mi era propriu-zis ruda, dar, daca s-ar fi facut legatura, n-as fi scapat nici eu teafar.
Dupa “devierea de dreapta” din 1952, am trecut printr-o reverificare terifianta: pe peronul Garii de Nord, la venirea in vacanta, ne asteptau mese si scaune pentru completarea unor noi declaratii de cadre mai amanuntite, dupa care restituirea pasaportului mi-a fost amanata pana dupa aparitia, in toamna, a unui articol de fond in “Scanteia”, care tempera intrucatva zelul excomunicatorilor. (Un mai varstnic si versat coleg ma avertizase sa inventez pe timpul verii o documentare imperioasa si sa nu ma intorc in tara, unde pe cei cu dosar “necurat” ne asteapta numai necazuri.) Prin coincidenta, tocmai in acea vara m-am casatorit cu Janina, intr-o pauza a sedintei “pamantenilor”; ei i s-a inmanat pasaportul, mie nu, a asteptat stoica pana sa-mi fi fost iertate pacatele originii sociale.
Printr-o intamplare de asta data norocoasa, lucrarii mele de licenta i s-a facut acasa oarecare publicitate – stiri preluate de la ziare locale de catre cele centrale -, drept care am fost retrimis la “aspirantura” (viitorul doctorat), pe care am absolvit-o intr-un an in loc de trei, fiind, la intoarcerea definitiva din 1955, primul “candidat in stiinte filosofice” de acasa, ceea ce mi-a facilitat angajarea ca lector de estetica in Institutul de Teatru. Curand s-a nascut fiica mea, in prezent mama a trei baieti mari.
Cum privesc inapoi la anii leningradeni? Nu cu manie. Am pastrat in memorie rastimpurile tensionate, ajunse paroxistice in lunile premergatoare mortii lui Stalin (martie 1953), cand, in lupta pentru succesiune, Beria, seful KGB, a eliberat din inchisori detinutii de drept comun, de groaza carora nu mai ieseam dupa amurg pe strazi; sau “procesul criminalilor in halate albe”, medici in majoritate evrei, invinuiti – gratuit – de a fi planuit uciderea Conducatorului, ceea ce a declansat un val de antisemitism fatis. In schimb, am invatat bine rusa, in posesia careia m-am putut ocupa de Tolstoi, Dostoievski si alti scriitori si ganditori de marca; si m-am format in ambianta orasului feeric, caruia ii datorez cu precadere sensibilitatea pentru arta. Estetician m-am autodeclarat in urma unui curs primitiv de un semestru, dar si a lecturilor de calitate pentru teza de doctorat, nu proasta, pe care am avut totusi buna intuitie de a nu o publica. In noua mea functie, am inceput sa predau estetica, trei ani la IATC, iar din 1958 la Universitate. Retroactiv, imi dau seama de slabiciunile cursurilor tinute. Potrivit parerii unora dintre actualii colegi, fosti studenti si doctoranzi, ele s-ar fi numarat totusi printre cursurile utile formarii lor intelectuale.
Am inceput apoi sa public; primul volum (inca eteroclit) onorat, tocmai el, de Premiul pentru critica si istorie literara al Uniunii Scriitorilor, in 1963. Majoritatea celor care au urmat au scapat de lestul ideologiei conjuncturale. Cateva am republicat recent si poate voi reusi sa retiparesc si altele, in editii stiintific imbunatatite. Trei legislaturi la rand, in anii saptezeci-optzeci, membrii Sectiei de critica si istorie literara din Asociatia Scriitorilor Bucuresteni m-au onorat alegandu-ma secretar al lor. Toate acestea si multe altele tin insa de o alta perioada si de o alta relatare. In cea de fata m-am rezumat la “copilarie, adolescenta, tinerete”, sugerand utilitatea de a afla diversitatea provenientei si a formarii noastre. 

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Zirului Financiar