Cred că prima mea cumpărătură a fost o pâine. Sau poate o gumă de mestecat. Nu, mai bine o pâine. Era prin a doua jumătate a anilor ’60. Trebuia să străbat câteva blocuri pe bulevardul Dinicu Golescu, cam un sfert de oră, până la magazinul de “Pâine”, unde găseam intermediară, fără cartofi, la un leu și douăzeci de bani (nu cred că greșesc prețul). Celelalte sortimente disponibile se reduceau la intermediara cu cartofi și pâinea albă, plus cornul pufos în formă de semilună. Față de acestea, pâinea făcută la cuptor, în Feldioara, lângă Brașov, din care mătușă-mea îmi tăia la piept felii mari, prăjite pe tablă, frecate zdravăn cu un cățel de usturoi și apoi unse generos cu untură de porc erau o delicatesă de care aveam parte doar vara, când mergeam la țară. După două decenii, pâinea ultimilor ani din Epoca de Aur ajunsese cartelată sever în țară și se găsea doar cu coadă mare-n București. Chiar și așa, mă surprindeau mereu când vedeam pe stradă sau prin autogări oameni cărând sacoșe mari pline cu pâine.
Apoi, după decembrie 1989, au venit turcii. Nu numai cu blugi și adidași din Istanbul, dar mai ales cu brutăriile lor ce au invadat Bucureștiul. Aproape că nu mai găseai o pâine, o franzelă tradițională românească. Peste tot doar pâine turcească pentru români. Puțini, foarte puțini români auziseră sau gustaseră din bagheta franțuzească sau din chifla vieneză. Ilie Năstase, naiv și mereu plin de cele mai bune intenții, a eșuat într-o afacere cu pâine franțuzească la București. Toată lumea căuta doar pâine turcească.
Brutăriile germane sau franțuzești, ca un fel de cofetării-patiserii cu utilaje, ingrediente și meșteri aduși din Occident au apărut drept niște magazine elitiste, cu prețuri pe măsură, în cartierele cosmopolite ale Bucureștiului, ce aparținuseră fostei nomenclaturi comuniste, Dorobanți, Primăverii. De fapt, ele se adresau mai mult clientelei formate din membrii și familiile corpului diplomatic, plus românilor ce se îmbogățiseră din primul val postdecembrist.
Acum, la douăzeci de ani după căderea comunismului, pâinea este multă, sortimentul este extrem de variat, prețurile accesibile. Zi și noapte poți găsi în București pâine de care vrei, în cartiere, ca și în centru: proaspătă, ambalată, feliată sau nu, chifle, cornuri, baghete, ciabatta cu măsline, pâine țărănească, cu bere, cu semințe, neagră, graham, toast, fie la magazinele de la colț de stradă, fie la hipermarketuri. Chiar și vânzătoarele de la pâine sunt altfel decât celelalte, mai răbdătoare, mai calde, mai senine, uneori chiar familiar-amabile. Nu sunt nici sexy, nici rimelate și nici siliconate, nici plictisite și nici agasate de ezitările omului care vrea și el o pâine, mai altfel decât cea zilnică, poate mai inofensivă pentru diabet sau mai gustoasă.
Doar duminica, la biserică, după slujbă, pâinea sfințită tăiată cubulețe – anafura – a fost și este mereu aceeași. Și la fel de hrănitoare trupului și sufletului.
…Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă greșelile noastre…