Înainte de orice, trebuie să remarcăm prezentarea. Volumul este închis într-o cutie asemănătoare celor de pe vremuri de la Capșa, în care bănuiești că se află bomboane de ciocolată ori trufe (la fel a apărut, acum câțiva ani, la aceeași Editură Oscar Print, și cartea Mariei-Magdalena Ioniță “Casa și Familia Capșa în România modernă, 1852-1950” și, la fel ca și atunci, după ce ridici capacul, descoperi o carte format mare, tipărită în condiții admirabile la Monitorul Oficial, pe hârtie velină, cu zeci de imagini de epocă și peste cinci sute de pagini.)
Narcis Dorin Ion este directorul Muzeului Național Bran. În anul 2006 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (sec. XIX-XX)”, în fața unei comisii din care au făcut parte acad. Dan Berindei, acad. Dinu C. Giurescu și acad. Razvan Theodorescu. Coordonator științific – prof. univ. dr. Ioan Opriș, cel care are acum un cuvânt-înainte la teza transformată în monumental volum. Lucrarea își propune să prezinte un subiect rareori abordat în istoriografia noastră (și, din acest punct de vedere, s-ar putea spune că deschide multe drumuri): cel al fostelor reședințe boierești din România. În special din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, elita politică și aristocratică românească a reușit o racordare la modelele de civilizație europeană. Reprezentanții marilor familii boierești și-au construit pe proprietățile lor palate și conace ce imitau, în general, stilurile arhitectonice la modă în Occident. Franța a fost modelul cel mai des imitat, mulți arhitecți francezi realizând numeroase clădiri care au transformat Bucureștii în “Micul Paris”.
Primul capitol al volumului este dedicat “Arhitecturii rezidențiale reprezentative, urbane și rurale, în spațiul românesc (sec. XIX-XX)” – istoria următoarelor familii aristocratice și a reședințelor lor urbane sau rurale: Ghica (București, Căciulați, Deleni), Callimachi (Stâncești), Știrbey (București, Buftea, Brașov, Dărmănești), Rosetti-Roznovanu (Stânca), Brătianu (Florica), Văcărescu (Mănești).
Capitolul al doilea este închinat “Arhitecților, artiștilor și
decoratorilor din Țările Române și România în secolele XIX-XX” și
analizează cele mai reprezentative monumente de arhitectură create
de arhitecții străini și români care au lucrat în spațiul românesc
timp de un veac și jumătate. Opera arhitecților străini (francezi,
germani, austrieci, italieni) care au creat remarcabile monumente
în cursul secolului al XIX-lea a fost continuată, în primele
decenii ale veacului XX, de reprezentanții de frunte ai școlii
române de arhitectură (Ion Mincu, Ion D. Berindei, Grigore Cerchez,
Petre Antonescu, Nicolae Ghika-Budești ș.a.), care au creat și un
stil propriu specific arhitecturii românești.
Capitolul al treilea încearcă să reconstituie “Destinul unor
monumente istorice cu funcție rezidențială din România
(1945-1955)”. Documentele analizate recompun destinul acestor
monumente istorice în primul deceniu al puterii comuniste, perioadă
în care reprezentanții “puterii populare” și-au îndreptat tirul
luptei de clasă asupra aristocrației române și – implicit – asupra
proprietăților rurale sau urbane ale acestora. A fost perioada cea
mai nefastă din istoria acestor edificii – exproprieri, confiscări,
distrugerea patrimoniului mobil și a colecțiilor de artă adăpostite
în aceste clădiri sau chiar demolarea multora dintre ele. S-au
pierdut astfel inestimabile colecții de artă, s-au incendiat și
risipit biblioteci extrem de valoroase, mutilându-se astfel o parte
din identitatea noastră culturală. Încercările disperate ale
proprietarilor de a-și salva casele și colecțiile nu au dat, decât
în foarte puține cazuri, rezultate. Comisiunea Monumentelor
Istorice a clasat multe dintre aceste clădiri ca monument istoric,
în speranța că astfel vor fi ferite de distrugerile și jafurile
patronate de noile autorități comuniste. Eforturile lor au fost în
mare parte ignorate de reprezentanții puterii comuniste, multe
dintre aceste clădiri de patrimoniu fiind distruse, devastate sau
demolate după un program bine stabilit.
Textul este însoțit de sute de fotografii, cele actuale realizate de autorul însuși, cele de arhivă obținute în general de la descendenții familiilor boierești cărora Narcis Dorin Ion nu uită să le mulțumească.
Concluzia autorului: “Toate clădirile analizate în această lucrare stau măprturie pentru bunul gust, educația aleasă, stilul și rafinamentul aaristocrației române la cumpăna celor două veacuri.”
Aflăm din cuvântul înainte al profesorului Ioan Opriș că lucrarea de doctorat mai avea un capitol substanțial care, datorită dimensiunilor, n-a mai fost inclus în acest album. Se numește “Repertoriul selectiv al celor mai importante monumente istorice cu funcție rezidențială din România” și inventariază 184 de construcții rezidențiale clasate ca monumente istorice. Editarea acestui Repertoriu, la Oscar Print sau altă editură, are în mod nevoie de un sponsor generos, fiind extrem de costisitoare, dar reprezintă o urgență. Pe lângă informația considerabilă care ar fi făcută publică, Repertoriul și-ar găsi de îndată și o utilitate practică pentru agenții de turism și agenții economici.
Nu ne rămâne decât să sperăm că aceste apeluri vor rodi.
*) Narcis Dorin Ion – Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (sec.XIX-XX) Editura Oscar Print. Colecția Patrimonia cultural, coordonată de prof univ. dr. Ioan Opriș. Cuvânt-înainte de pr. univ. dr. Ioan Opriș.