Ziarele nu se mai vând. Toată lumea citește știrile și comentariile pe Net. Nici apartamentele nu se mai vând prea bine (toată lumea vrea casă pe pământ sau apartament rezidențial). Despre cărți, ce să mai vorbim …
În schimb, se vând excelent – cel puțin în București – pansamente de degețel, batistuțe de hârtie, șervețele umede, brichete, toate câte două-trei la leu. Mai rar, șosete, pile și forfecuțe de unghii. Toate acestea ți se oferă îmbietor, fie în timp ce ești cu gândurile tale în “metroul aerian” 41, fie atunci când îți revizuiești mental lista de cumpărături, pe o măsuță într-un colț de piață de cartier. Pe linia lui 41 sunt doar câțiva bărbați, mai tuciurii, acreditați pentru acest tip de vânzări direct din sacoșă, eventual folosind un soi de présentoir improvizat dintr-o cutie de carton. În piețe, mătușile voluminoase pe scăunel sunt cele care fac un astfel de negoț. Oare cât or câștiga la bucată? Zece bani? Douăzeci? Cincizeci cred că înseamnă deja prea mult la un fleac de “două la leu”.
Nu știu nici despre vânzătorii de bilete de Bingo cât câștigă, deși în acest caz este vorba despre o altă “afacere”, cu contract, cu un centru coordonator, cu uniformă și tejghea. Dar tot aducătoare de doar câțiva lei, și aceștia smulși din nevoia altora. La fel de centralizat pare a fi și negoțul cu bijuterii de argint, meserie tradițional țigănească ce a cunoscut un adevărat boom. S-ar zice că visul tuturor bucureștencelor ce-și fac singure piața sau circulă cu metroul – adică nu se duc cu jeep-ul la hypermarket sau la mall după cumpărături – este să-și cumpere lunar măcar “o litră” de argint sub formă de “inelușe”, “cerceluși”, “lănțișoare”, “brățărele” provenind din leii monarhiei de Hohenzollern.
Pe vremuri, pe stradă se vindea “Loz în plic” și-atât. Restul – la magazine, fie acestea cu rafturile aproape goale sau complet neatractive. Pentru că aprozarele s-au subțiat considerabil la număr (și ce cozi făceau odată…), a vinde direct de pe trotuar, fie legume (proaspete, de la producător), dar și brânză, lapte, vin, linguri de lemn, bijuterii (tot la prima mână) sau pansamente și cărți prăfuite din producția de masă de acum treizeci-patruzeci de ani pare să fie expresia unei uriașe disperări anonime, consumate la nivel de individ – obligat de foame să accepte un câștig oricât de mic. Vânzătorii de-altădată erau mici boieri, răsfățați cu ciubucuri și cadouașe de tot felul (un pachet de unt sau o ciocolată pentru o carte bună de sub tejghea), reflectând fidel cererea și oferta ce funcționau imperturbabile pe piața neagră socialistă. În plus, vânzătorii (de la librărie, de la carne, de la aprozar, de la alimentara, de la lapte, de la Romarta) pretindeau și li se arăta respect. Aprozaristul avea apartament cu patru camere și “Răpirea din serai” pe perete, iar în biblioteca librăresei, romanele de succes sau chiar poeziile cu aluzii subversive (disponibile acum pe trotuar, pe o hârtie de ziar) erau întotdeauna în dublu, triplu exemplar. Cât despre țigani, nici vorbă să îndrăznească altceva decât să cumpere fiare vechi, sau să vândă, “pe șest”, un bilet-n plus la cinema.
Pe piața cenușiu capitalistă a străzilor bucureștene, vânzătorul a ajuns imaginea resemnării plictisite și a umilinței ignorate. Acesta era poate singurul serviciu, singura sursă de venit pe care acel om sărman a găsit-o. Cu excepția vânzătoarelor de la mall, invariabil plictisite și nu tocmai pline de bun-simț. Oare ele cât câștigă pe lună? Tot zece bani la bucată, pentru două haine la leu?