Cand vin sa vanda la Consignatii lucruri la care tin, proprietarii de toata mana ai acestora cer preturi “bune”, in temeiul unor argumente valorice derizorii: sunt de la bunica, sunt cadouri de nunta, au apartinut candva unui general, au zacut in pod o suta de ani… Vechimea unui obiect nu inseamna nimic sau poate sa insemne totul, dar numai in relatie cu alte definiri si circumstantieri. Un pantalon vechi de trei ani se vinde cu un dolar la magazinele second hand. Daca s-ar sti ca l-a purtat o celebritate, s-ar vinde probabil foarte scump, numai ca celebritatile se leapada de unele bunuri cu discretie.
Un pantalon oarecare devine colectibil daca trimite prin ceva dovedit la un fenomen. In SUA, se colecteaza geci si jeansi care au suferit interventii spectaculoase la constructie si aspect. Cataloagele unor expozitii cu colectii mari de geci si jeansi brodati sau incarcati cu aplicatii decorative au devenit ele insele un fapt de colectie. Editura Flammarion, o institutie culturala cunoscuta pentru seriozitatea programelor sale, a tiparit un Catalog Magritte incluzand, pe langa cartile postale, afisele, agendele si ambalajele cu reproduceri dupa tablourile faimosului suprarealist si tricouri, fulare, baticuri si cravate cu imprimeuri Magritte.
Ca sa realizam cum poate influenta cererea pretul unui banal tee-shirt, vandut in magazine cu 50 de dolari, e destul sa se stie ca tricoul a fost purtat un timp de Madonna. Si incepe nebunia cerere-oferta. Un pantalon, care i-a apartinut in mod sigur lui Napoleon, nu-i numai un reper major in orice colectie privind epoca, ci si un fetis pentru nostalgici. E colectibil chiar si un pantalon de soldat al imparatului. De fapt, orice nimic peste care au trecut mai multe secole e colectibil. Intai, fiindca scurgerea veacurilor saraceste si cea mai productiva clasa de obiecte, iar un tirbuson din prima serie vanduta direct de inventatorul lui e vanat de maniacii colectiilor de tirbusoane cu aceeasi fervoare ca maniacii pantalonilor lui Napoleon. Apoi, pentru ca in sine tirbusonul poate sa fie o forma artistica foarte elaborata. Un tirbuson fabricat azi, oricat de ingenios ar fi proiectantul lui, nu e implicit si frumos: dar singurul tirbuson care a razbit peste vremuri, dintr-o productie pierduta in intregime o data cu scufundarea Titanicului, e frumos oricat de simplu i-ar fi designul.
Un colectionar american m-a dus la sectia Grecia Antica de la Metropolitan ca sa-mi arate un vas din secolul V i.e.n. In opinia sa, desi nu se deosebea prin nimic de alte vase, ba chiar arata mai modest, cu o decoratie cam expediata, era cel mai frumos crater din expunere. “Ce vezi deosebit la el?” m-a intrebat bogatul negustor si colectionar newyorkez. “Nimic – am raspuns. Atat doar ca e mai intreg ca altele”. “Aceasta e frumusetea – a zis cu un glas de inspirat ghidul meu – faptul ca vreme de douazeci si cinci de veacuri indivizi si generatii de indivizi au aflat tot timpul motive sa-l protejeze, sa ne ajunga pana astazi intreg. El, martorul cel mai vulnerabil al unei epoci”.
Motivele pentru care unii apara si tezaurizeaza lucruri pe care altii le distrug si le arunca la gunoi sunt multe si atat de diferite de la om la om, incat nici nu mai par motive, ci capricii, impulsuri necontrolabile. Pentru un colectionar de vestminte, pantalonii lui Napoleon pot fi incununarea suprema a pasiunii, in vreme ce pentru milioane de alti colectionari nu inseamna decat cel mult oportunitatea unui castig pe seama maniei unui scrantit. In general, se cunosc, se invidiaza, colaboreaza intre ei si de multe ori gandesc frumos unii despre altii (colectionarii cu aceeasi orientare).
Orientarea, prin urmare, il defineste din capul locului pe colectionar. O colectie e o resurectie de valori, dar si fascinatia sistemului. O colectie de fluturi e vadit o chestiune de sistematizare pe criterii stiintifice. Intre o colectie de fluturi, insa, si una de tablouri n-ar trebui sa existe deosebiri la structura. Un om aduna in vitrine, cu ambitia de a epuiza oferta, fluturi din Amazonia, altul pictura romaneasca din Transilvania. Fie ca e posibil sa speri la un tot, fie ca-ti dai seama de limitele fatale ale unei orientari, e omeneste sa doresti sa acoperi cu colectia ta cat mai complet excelentele unui domeniu. Asta nu inseamna ca persoanele care vaneaza lucruri deosebite, artefacte carora adeseori nici nu le banuiesc valoarea si importanta, nu se numesc colectionari. Un estetician stalinist prost ca noaptea, pe nume Nicolae Moraru, care mi-a chinuit si totodata alertat mintea in facultate cu niste “Studii si eseuri” – botezate de colegi “Studii si deseuri” – socotea ca scriitorii sunt numai de doua feluri: mari si mici. Cu amintirea subtilei sale revelatii, as indrazni sa spun ca si colectionarii tot de doua feluri sunt: orientati si imprastiati. Dar stimabili cu totii.