Episodul 14. Oameni si varste
Am mai vorbit de Mioara, prietena mea din copilarie. Intr-o zi, s-a mascat in baba. Si-a luat marame si fuste. A intrat in bucatarie, a amestecat intr-un castron apa, faina si tarana, s-a manjit pe fata si pe maini si s-a pus la soare cu fata-n sus. Cand s-a saturat sa stea la soare, s-a intors cu fata la mine. Am innebunit de-a dreptul. Mioara avea fata scorojita si urata, barbie ingrosata, mustati si sprancene pamantii, gene rarite. Am luat-o la fuga si teama se scurgea in urma mea ca bobitele de mercur. Totul se petrecea aidoma acelor vise in care nu poti fugi, nu poti tipa. Pe strada, stateau nedumeriti in soare nea Ilie Marmea si fiul sau, cu vesnicele aparate de fotografiat la gat, Giovani, in pantalonii lui caraghiosi, nenea Gicu si unul Costinel, caruia i se spunea Colac. Stateau si se uitau in lungul strazii prostiti. L-am vazut pe Colac incercand sa smulga o banca din pamant, apoi am vazut-o pe mama iesind din curtea noastra si alergand cu salturi mari ca o atleta. Era tanara, supla, inalta, parul blond ii flutura in inele stralucitoare ca o coada de lumina, alerga indarjita pe urmele Mioarei, isi subtiase ochii verzi-albastri, semana cu o felina tanara, plana in salturi frumoase, curate. Colac, care smulsese pana la urma banca din cuie, alerga spre noi cu o scandura mare de lemn in maini, nea Ilie Marmea si fiul sau faceau iarasi, ca apucatii, fotografii tuturor, nea Gicu dansa o sarba. Mama s-a apucat s-o decojeasca pe Mioara de straturile de faina uscata si pamant, sa-i dea jos basmalele, maramele, fustele si cojoaca… Nea Ilie Marmea urla innebunit la fiu-sau sa-i mai aduca filme. Mioara nu mai semana cu o baba, semana cu un copil firav, nebun de-a binelea. Radea in hohote, dement. Am plecat acasa cu mama, povestindu-i cum a rupt Colac banca din pamant. Mama mi-a spus sa nu mai vorbesc cu Mioara. Trei zile m-am jucat singura. A patra zi, a venit mosica Adelin si-a inceput sa planga in hohote. Mama a bagat-o in sufragerie, eu am intrat dupa ele. Printre hohote de plans, mosica Adelin spunea ca ea se omoara, pentru ca s-a pus nasa la nu stiu cine si acum n-are bani sa fie nasa. Ii trebuiau bani de lumanari, de buchet, de flori de pus in piept, de dar la masa, de petrecerea de la ea de-acasa. Ii trebuiau vreo cincisprezece mii de lei. Mama spunea ca sunt bani multi, dar ca va vorbi cu tata. Isteric, mosica spunea sa vorbeasca atunci cu tata. Am iesit la poarta si m-am asezat pe banca. Din spate a venit Mioara si s-a asezat langa mine. Nu eram suparata, nu ma puteam supara pe Mioara. Mi-a spus ca parintii ei faceau lucruri oribile. Noaptea, se dezbracau in pielea goala si grohaiau. Mi s-a facut parul maciuca. Mi-a spus ca mi-a furat o papusa mare pe care acum vrea sa mi-o dea inapoi, ca a ascultat la usa dormitorului parintilor mei… Am simtit o piatra mare crescandu-mi in stomac. Mioara mi-a spus sa merg la ea acasa, pentru ca tatal ei voia sa-l ia pe cainele lor de acasa si sa-l duca in camp unde aveau un bostan. Pentru ca imbatranise si urla in fiecare noapte la luna. O baba le spusese ca acest lucru aduce ghinion. Mioara spunea ca Albus (asa-l chema pe cainele lor, pentru ca era alb complet si latos) fusese in curte dintotdeauna, ca era nevoita sa fure multa mancare din frigider pentru Albus, caruia parintii ei ii dau sa manance foarte prost. Ea credea ca Albus urla noaptea pentru ca il dureau maselele. Daca parintii ei l-ar fi dus la doctor, nu l-ar mai fi durut si nu ar mai fi urlat.
Dar parintii ei erau zgarciti si nu voiau sa faca asta. Ea spunea ca, acolo, in camp, lui Albus ii va fi foarte frica. Va fi legat, va fi intuneric bezna si va innebuni de spaima si singuratate. Le spusese parintilor ei ca, daca il duc pe Albus in camp, s-o duca si pe ea si s-o lege si pe ea cu un lant de gat, alaturi de el. In ziua aceea, tatal ei urma sa vina acasa mai devreme, se invoise special sa-l duca pe Albus la camp. “Bine ca esti astazi aici”, mi-a spus Mioara. Nu intelegeam ce voia sa spuna, mai ales ca nici prin gand nu-mi trecea sa-l astept pe tatal ei sa vina si sa-ncerc sa-l conving sa nu-l duca pe Albus la camp. Eu abia asteptam sa ajung acasa, sa-i conving pe ai mei sa-l luam noi pe Albus. Ma gandeam doar cum este mai bine sa procedam: sa incercam sa-l induplecam pe tatal Mioarei sa ni-l dea pe Albus inainte sa-l duca la camp sau sa asteptam sa-l duca acolo si apoi, imediat, sa mergem sa-l luam fara nici o obligatie. Mioara mi-a spus sa mergem sa-l vad pe Albus; eu il mai vazusem pe Albus, dar voiam sa-l mai vad o data inainte de a-l lua acasa. Albus era legat in lant, in curtea din spate. Il tineau asa de frica sa nu-i faca ceva rau Mioarei cat erau ei plecati de-acasa. Nu stiau ca Mioara intra in cusca lui si se prefacea ca adoarme acolo, iar Albus innebunea de fericire. Albus o iubea pe Mioara mai mult decat isi iubea blana lui stufoasa si creata. Eu cred ca Albus mai traia doar de dragul Mioarei. Altminteri era batran si parea tare trist. Cand ne-a vazut venind, a luat-o razna de bucurie. Alerga in cerc, incurcandu-se in lant, se tavalea in tarana. Eu am inceput sa-l chem pe nume: Albus, Albus! El se ridicase in doua labute si dadea intruna din coada. Am vazut-o pe Mioara luand un ciocan mare din plastic. L-a izbit cu putere pe Albus chiar in moalele capului. Mi-a venit atat de rau, incat aveam impresia ca Albus, taiat ferfenita, speriat de moarte, cu dureri insuportabile, a intrat insangerat in mine si se adaposteste acolo. Am iesit, bataindu-ma toata, in cealalta curte. Am plecat acasa.
Trecusera ani si eu inca imi acopeream ochii cand o vedeam pe Mioara. Ai mei credeau ca ramasesem asa de cand ma fugarise pe strada, mascata in baba. A inceput sa-mi fie urat sa mai dorm noaptea singura in camera, chiar si cu veioza aprinsa. Auzeam ceasuri ticaind in pereti si mi-era teama ca va muri cineva. De la acea intamplare, am ramas cu multe spaime si cu multe fobii. Pe strada paralela cu strada mea se afla o casa mare, frumoasa, inalta, patrata. In casa aceea locuia un barbat puternic, inalt, mai tot timpul incruntat, cu familia lui. Pe nestiute si fara sa pot explica de ce, am dezvoltat o spaima foarte mare fata de acel om. Omul mai avea o casa, conacul, cum ii spuneau vecinii, care se afla chiar vis-a-vis de casa mea. Nefiind locuita, parea ca ferestrele casei mele locuiesc in pustietatea casei lui. Pe strada mea, cu exceptia acestui conac, toate casele erau locuite. Copiii ii spuneau conacului casa parasita. Proprietatea ce-l inconjura semana cu o gradina salbaticita, erau acolo tot felul: arbusti salbatici, vita-de-vie care-o luase razna, crescand aiurea pe oriunde. In fata scarilor, trona o fantana sinistra. Acoperisul i se prabusise si nu-l mai pusese nimeni la loc, deasupra mai avea doar o schelarie anemica, ce scotea un chelalait oribil cand batea vantul, ciuturi nu mai avea, peretele circular din piatra era ciobit, mucegait si, nu se stie cum, cresteau tot felul de ierburi din pietrele lui. Cand ploua, suvoaiele de apa curgeau direct in fantana, lucru ce-o facea si mai inspaimantatoare: izvoarele nu-i secasera, inauntru era inca apa, fapt ce-o facea ca, pe timp de furtuna, sa urle si sa bolboroseasca acolo, in adancurile ei. In curtea lui Nita Popa se innopta de la ora cinci pe timpul verii. Iarna, cred ca nici nu era zi.
Nita Popa nu locuia acolo, venea foarte rar, se uita in fantana, se uita in gradina, deschidea pe rand odaile, apoi pleca. Mi-a fost frica doi ani de Nita Popa. Apoi, nu mai stiu ce s-a mai intamplat, fratele meu a dat foc la casa jucandu-se cu un prieten, l-am vazut pe Valentin, un vecin de-al nostru, alergand pe strada in pielea goala, o fata foarte tanara din vecini a fugit cu un tigan si toata lumea a fost suparata, cu toata spaima mea, eu am sarit intr-o zi gardul la Nita Popa, m-am uitat in fantana si apoi am furat din podul lui doua carti. Una era despre arhitectura caselor si avea tot felul de desene si proiecte, cealalta era o carte pentru pompieri, avea povesti despre pompieri, poezii dedicate pompierilor. Si unele, cu morala, tot legate de pompieri. Pe una dintre ele mi-o amintesc si azi, era vorba de unul, Misu, care adormise cu tigara aprinsa, desi se intalnise cu o zi inainte cu un pompier pe strada. Ideea era ca atunci cand vezi pe strada un pompier, trebuie sa fii mai precaut ca de obicei, daca nu chiar superstitios si ingrijorat, pentru ca intalnirea cu un pompier nu aduce lucruri bune, iar daca te intalnesti cu un cosar trebuie sa-ti cureti cosurile. Am asteptat apoi ca Nita Popa sa vina si nu stiu ce sa-mi faca, dar acesta n-a mai venit; tot atunci, intr-o noapte, l-am visat pe Albus, care-mi spunea ca tot ce se-ntamplase se intamplase din voia si cu voia lui, ca el cu Mioara erau intelesi, ca departe de casa n-ar fi fost fericit. Intr-o zi, mi-am amintit ca Mioara imi furase o papusa, pe care nu mai avusese cand sa mi-o dea inapoi, si am simtit si eu nevoia sa fur o papusa. Cum n-am stiut de unde s-o fur, am ales la intamplare o casa. Am intrat in timpul zilei, fara sa ma opreasca cineva (avantajul la casele mari este ca au mai multe intrari si nimeni nu sta sa le pazeasca). Oricum, pe strada pe care am locuit nu cred ca-si inchidea cineva casa, as fi putut intra in fiecare casa. Am intrat la familia Duna, m-am uitat la camerele inalte, apoi am furat o papusa. Mama a innebunit cand m-a vazut venind cu ea in brate. O ora mai tarziu eram cu papusa in brate sa-mi cer iertare de la familia Duna. Nu mi-a fost rusine, mi-am cerut iertare fara sa simt mare lucru. N-am mai furat insa vreodata ceva. Cred ca am inteles ca oricum nu poti pastra ceea ce furi, cineva tot isi da seama si te constrange sa inapoiezi.
Intotdeauna mi s-a parut ca este foarte greu sa faci fata unei prietenii. Si astazi cred acelasi lucru. Stiu ca ai mei s-au simtit vinovati mult timp pentru faptul ca eram o singuratica. Au crezut tot timpul ca ei ma despartisera de Mimi, apoi de Mioara. N-a fost asa! Eu cresteam, iar Mimi imi ramanea mica, la fel ca o papusa din portelan, iar Mioara nu fusese niciodata copil, cand eu asta eram. Varstele noastre sunt vieti foarte importante ale noastre; nu stim si nici nu putem sa nu tinem seama de ele.