Iată că minunea s-a produs. Noul Papă a fost ales abia după cel de-al cincilea scrutin – ceea ce a dat apă la moară cârcotașilor care susțin că Papa Benedict al XVI-lea s-ar fi retras în anumite condiții, pregătind terenul pentru un anume urmaș. Greu de crezut aceste speculații, cert este că analiștii au fost cu totul naivi odată ce „au uitat” să-l numere între papabili tocmai pe Cardinalul Bergoglio, argentinianul care se clasase, se zice, pe locul al doilea la precedentul Conclav (2005), în care a fost ales Papa Benedict al XVI-lea. Neștiute sunt căile Domnului…
Faptul că avem, iată, pentru prima oară în istorie un Papă iezuit poate însemna și un semnal de alarmă. Poate că Vaticanul a decis să scoată “artileria grea”, fiind pus în fața unor încercări fără precedent, susțin analiștii. Cert este că iezuiții sunt foarte aproape de cultură și de știință, pe lângă teologie, au o formare complexă, apropiată de lumea în care trăim. Nu este cazul să enumăr acum ce personalități excepționale au dat iezuiții științei, faptul că observatoarele astronomice ale Vaticanului sunt conduse de specialiști în astronomie și astrofizică iezuiți etc. Biserica se aproprie și instituțional parcă de o lume din ce în ce mai deschisă spre Cosmos. Cine știe dacă nu cumva este și acesta un semn că Biserica Universală are nevoie nu numai de buni comunicatori și de păstori apropiați de inima oamenilor, profund onești, ci și de oameni foarte bine racordați la Realitate. Poate cândva – chiar dacă unora le sună a SF – vom întâlni civilizații extraterestre (dacă nu cumva omenirea le-a și întâlnit deja): cum vor face față Bisericile creștine și religiile, în general, acestei foarte probabile noi realități cu care umanitatea se poate intersecta oricând, fie mâine, fie peste mii de ani?
În fine, Cardinalul Bergoglio și-a ales numele de Francisc ca Papă, luându-l astfel drept patron spiritual pe Sf. Francisc de Assisi, personaj atât de apropiat celor săraci. Și cuvintele de început ale Papei au fost în consecință. Își dorește o Biserică săracă adresată oamenilor săraci, a spus noul Suveran Pontif. Afirmație riscantă, au comentat, iarăși, cârcotașii, populistă. Nicidecum, dacă ne gândim la câtă durere este în lume. În ultimă instanță, această recentrare spre care pare să tindă Vaticanul prin acest Papă înseamnă totodată revenirea la creștinismul genuin, creștinismul primelor veacuri. Aceasta arată încă o lecție pe care iezuiții – înființați, ne reamintim, tocmai ca reacție la Reformă – au învățat-o. Iar Cardinalul Bergoglio a exersat-o constant prin faptele sale în Argentina. America Latină, în general, este de câteva decenii tărâmul unei disputate lupte între catolici și cultele neoprotestante. Și avantajele (neo)protestanților au fost de la începuturi tocmai simplitatea, apropierea de oameni, ajutorarea săracilor.
Cu siguranță, în acest context alegerea noului Papă a mai ostoit frustrările întregului mapamond creștin non-european. În sensul că s-au bucurat și africanii, și asiaticii, alături de (sud)americani. Sunt recunoscute astfel pierderea de viteză în ceea ce privește dinamica creștinismului în Europa, dar și numărul mare (42%) de credincioși catolici existenți astăzi în America Latină.
Mai constatăm că s-a optat pentru un Papă care are deja 76 de ani. Va sluji Biserica un număr de ani relativ mic (cu ceva șansă). Tot astfel s-a petrecut însă și cu Cardinalul Ratzinger: a fost considerat un interimar și a terminat prin a se retrage după opt ani de pontificat.
Dar surprizele continuă prin participarea la Vatican a Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, iată, pentru prima oară, la ceremonia de înscăunare a noului Papă după aproape 1000 de ani de gratuită înstrăinare. Desigur, pașii fuseseră făcuți de antecesori. Istorica întâlnire și îmbrățișare dintre Patriarhul Athenagoras și Papa Paul al VI-lea petrecută la Ierusalim în 1964, ridicarea reciprocă a anatemelelor (1965) etc. De aceea acest gest al Patriarhului Bartolomeu I de la Constantinopol este de o firească continuitate.
Totul pare să se petreacă încă în siajul Conciliului Vatican II. A fost o imensă fereastră deschisă spre libertatea de exprimare a Duhului în anii acelui Conciliu. Unde, este important să ne amintim, Patriarhul de la Constantinopol și, prin el, întreaga ortodoxie, a fost reprezentat de Arhimandritul Andrei Scrima – un român pribeag care risca să facă închisoare dacă ar fi rămas în țară. Păcatul său fiind acela că participase activ la Mișcarea Rugul Aprins de la Mănstirea Antim…
Pare că acel moment astral, Conciliu Vatican II, a fost precum o binecuvântare, precum o inițiere, care își arată roadele vii, surprinzătoare, luminoase, după multe decenii. Pontențialul de supriză oferit de creștinism nu este depășit decât de potențialul de bucurie.