Recenta vizită a Papei Francisc în Turcia și întâlnirea, cea de-a treia în acest an, cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a dat naștere unui nou val de discuții și polemici, rareori dialoguri, referitoare la o eventuală reunificare a celor două mari confesiuni creștine, catolicii și ortodocșii.
În traducerea în limba română, nu totdeauna fidelă, a site-ului Radio Vatican, cele mai importante rostiri ale Sf. Părinte în subiectul de față sunt acestea: „Vreau să vă asigur pe fiecare dintre voi că, pentru a ajunge la țelul dorit al unității depline, Biserica Catolică nu intenționează să impună nici o exigență, în afară de mărturisirea credinței comune, și că suntem gata să căutăm împreună, în lumina învățăturii Sfintei Scripturi și a experienței primului mileniu, modalitățile prin care să fie garantată unitatea necesară a Bisericii în circumstanțele actuale: singura dorință a Bisericii Catolice și pe care eu o voi căuta ca Episcop al Romei – Biserica care prezidează în caritate – este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe”…
Este o evidență că paragraful de mai sus necesită o analiză în detaliu – și presa internațională de specialitate o face deja. Începând, să spunem, de la sublinierea rolului de Episcop al Romei pentru actualul Papă, ceea ce – presupun unii – ar fi o aluzie la renunțarea la „primatul papal”.
În rândul ortodocșilor acest cutremur cu epicentrul la Constantinopol – petrecut, să ne reamintim, exact de sărbătoarea Sf. Ap. Andrei – determină numeroase replici inclusiv în spațiul Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Voi nota mai jos câteva meditații pe această temă, efect al unor „replici” mai noi ori mai vechi, provenite mai cu seamă din BOR.
– Este o evidență că afirmațiile de mai sus ale Papei Francisc pot fi (și) un „balon de încercare”. Pentru simplul motiv că nici Biserica Catolică nu prea este pregătită cu astfel de acte radicale, cu atât mai puțin Bisericile Ortodoxe. Este știut, în cadrul ortodoxiei rolul Patriarhului Ecumenic este mai degrabă onorific, primus inter pares, Bisericile Ortodoxe sunt puternic atomizate, un Sfânt Sinod care să adune la aceeași masă întâi stătătorii tuturor ortodocșilor nu a mai avut loc de foarte multă vreme – iar pregătirea celui programat pentru anul 2016 este cu totul problematică dat fiind războiul din Ucraina și „jocului” făcut de ruși.
– Actualului Papă i se reproșează acțiuni „surprinzătoare” – recentul Sinod dedicat familiei creștine în care Episcopul Romei a insistat pentru asimilarea homosexualilor în Biserica Catolică a îndepărtat și mai mult Vaticanul de ortodocși, dar a creat reacții ferme chiar în sânul catolicismului (pasajele respective fiind îndepărtate din documentul final)!
– Din perspectiva politicii ecleziale, în mod cert suntem într-o perioadă istorică în care măcar liderii vizionari realizează că nu se mai poate continua ca până acum: încercările politice, sociale, economice, provocările științei etc sunt atât de mari încât dialogul aprofundat dintre Bisericile Creștine devine imperativ.
– Un exercițiu de imaginație ne poate duce și mai departe: dacă, spre exemplu, radicalii musulmani și recenta coagulare numită ISIS (Statul Islamic) devin din ce în ce mai amenințătoare – este de la sine înțeles că prioritatea pentru creștini este însăși supraviețuirea; dar tot despre supraviețuirea credinței în Dumnezeu (indiferent pe ce limbă este numit acesta) este vorba și în relația cu ateismul militant, cu anumite tehnologii și cercetări care nu fac decât să împuțineze și să malformeze omul creat „după chipul și asemănarea” Domnului. Iată de ce dialogul ecumenic extins – care presupune deschiderea către toate religiile autentice – nu este tocmai o vorbă goală…
– În respectul celor de mai sus, comunicatul comun al celor doi lideri catolic și ortodox difuzat recent, cheamă, firesc, la responsabilitate și dialog acei lideri ai islamului conștienți de gravitatea situației din Orient.
– Revenind mai aproape de noi, nu întrezăresc prea mulți teologi care să stăruie în desțelenirea înțelesurilor unui pasaj precum acesta (rostit cu același prilej de Papă): „A ne întâlni, a vedea chipul celuilalt, a ne dărui îmbrățișarea păcii, a ne ruga unul pentru celălalt, sunt dimensiuni esențiale din acel drum către restabilirea deplinei comuniuni spre care năzuim. Toate acestea precedă și însoțesc mereu cealaltă dimensiune esențială pentru acest drum, care este dialogul teologic. Un dialog autentic este întotdeauna o întâlnire între persoane cu un nume, un chip, o istorie, și nu doar o confruntare de idei.”
– De ce sunt sceptic: fiindcă la gradul de incultură canonică, teologică, duhovnicească (spirituală) ori frustrare coagulată pe parcursul a multe sute de ani – frustrare pentru ale cărei cauze aportul catolicilor nu au fost nicidecum inocent –, sau pur și simplu din motive politice meschine și imediate cam orice ar rosti cei mai bine intenționați conducători fie ei catolici, fie ortodocși va fi răstălmăcit și generator de schisme…
Așa cum în cazul catolicilor Conciliul Vatican II a generat câteva fracțiuni care nu au recunoscut deciziile acestuia – în special cele privitoare la liturghie –, așa cum și astăzi există diferențe în calendarul ortodocșilor (inclusiv în România, fiind o facțiune care nu a recunoscut o banală up-datare la calendarul astronomic), în cazul în care într-un viitor apropiat sau mediu afirmațiile Papei Francisc s-ar concretiza cumva, faliile dintre conservatori și cei numiți „ecumeniști” s-ar acutiza dramatic și ar duce, indubitabil, la noi rupturi…!
– Acesta este motivul principal pentru care acest dialog trebuie aprofundat, trebuie analizat în cunoștință de cauză, fără „agende ascunse”, lipsit de ascunzișuri, în duhul Bisericii nedespărțite. De altfel la acest capitol Biserica Ortodoxă Română a avut cândva o uriașă personalitate al cărei rol ca trimis al Patriarhului Ecumenic Athenagoras pe lângă Conciliul Vatican II nu a fost nicidecum minor: Arhimandritul Andrei Scrima.
– Unul dintre pasajele rostite recent de Papa Francisc este acesta: „Consider important să subliniez respectul acestui principiu drept condiție esențială și reciprocă pentru restabilirea deplinei comuniuni, care nu înseamnă nici supunere a unuia față de celălalt, nici absorbire, ci mai degrabă primirea tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a oferit fiecăruia pentru a manifesta lumii întregi marele mister al mântuirii realizată de Cristos Domnul prin Duhul Sfânt.” Conform Radio Vatican, cele de mai sus au drept sursă același Vatican II: „Cincizeci de ani se împlinesc și de la promulgarea decretului Conciliului Vatican II «Unitatis redintegratio», prin care «s-a deschis o nouă cale pentru întâlnirea dintre catolici și frații celorlalte Biserici și Comunități ecleziale. Un document prin care se afirmă că pentru a păstra cu fidelitate plinătatea tradiției creștine și pentru a conduce la capăt reconcilierea dintre creștinii din Răsărit și din Apus, este de cea mai mare importanță să se păstreze și să se sprijine patrimoniul foarte bogat al Bisericilor din Răsărit», atât în ceea ce privește respectivele tradiții liturgice și spirituale, cât și în privința disciplinei canonice.”
– Nu altfel dar în alt registru, profund spiritual, nota și Pr. Andrei Scrima în meditațiile sale cu privirea la reunificarea Bisericilor: „Descoperirea de sine azi trece neapărat prin celălalt și se împlinește în prezența lui. Superioritatea izolează, neîncrederea creează blocaje. Ecumenismul este, mai întâi, o problemă de viață spirituală: virtuțile, cele mai evanghelice, curățirea inimii și apatheia, pe care monahii de altă dată le căutau prin mari eforturi ascetice în deșertul care îi deschidea spre harul lui Dumnezeu și spre fraternitate, sunt în mod normal cerute astăzi în lucrarea ecumenică de fiecare zi” (vezi „Duhul Sfânt și unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu”, Andrei Scrima, Ed. Anastasia, 2004, p. 224).
– Câtă vreme însă ortodoxia se va baza cu precădere pe prostime (din reflexe istorice depășite din ce în ce de realitatea socială), pe frustrare (din prostie), pe reiterarea unor conflicte ale unor alte veacuri (din lipsa generozității duhovnicești), pe interesul mărunt al jocului politic (din arghirofilie și din lipsa conducătorilor vizionari), în detrimentul duhovniciei autentice – puțin probabil să facă măcar pașii de apropiere către celălalt pe care (mai mult sau mai puțin real) i-au făcut catolicii. Câtă vreme în facultățile de teologie fie ortodoxe, fie catolice nu sunt încă studiate cu creionul în mână fraze precum aceasta: „am convingerea că ecumenismul de acum înainte, pentru a nu deveni steril, echivoc sau neinteresant trebuie să se pună în termeni de plenitudine, de intensiune, de spiritualitate cristică integrală, mai curând decât în termeni de asociere, de extensiune, de acțiune materială.” (Scrima, p. 221) eforturile și declarațiile conducătorilor pământești ai Bisericilor par zadarnice…
Poate că, dincolo de declarații, este adevărat, deosebit de îndrăznețe, gestul Papei Francisc de aplecare a capului pentru a primi binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Athenagoras ar merita o aplecare întru Hristos, Cel existent în inima noastră, a fiecăruia, atunci când scriem ori citim cele de mai sus…