Henry Kissinger
Ordinea mondială
Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei
Editura RAO
Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu.
În „Ordinea mondială”, Henry Kissinger meditează asupra armoniei internaționale, dar și asupra conflictelor care macină de ani buni planeta. Bazându-se pe propria experiență (Kissinger este unul dintre cei mai respectați diplomați din lume), autorul analizează meticulos marea provocare a secolului XXI: cum să construim ordinea mondială, într-o epocă în care abundă perspectivele istorice divergente, conflictele violente, extremismul ideologic, iar tehnologia cunoaște un avânt fără precedent. Dând dovadă de un spirit didactic deosebit, Kissinger trece în revistă marile curente și modele istorice, examinează motivele care au stat în spatele formării, dar și dezintegrării marilor alianțe, având grijă să zăbovească asupra unor detalii, care, pentru neavizați, ar putea părea nesemnificative.
Henry Kissinger a servit drept consilier pe probleme de securitate națională sub doi președinți americani, Richard Nixon și Gerald Ford.
Cartea despre care vorbim a apărut anul trecut în SUA și îndată s- răspândit mulțumită ideilor foarte limpezi ale fostului om de stat.
Conceptul de ordine care a stat la baza erei moderne este în criză, susține Kissinger încă de la început. În căutarea unei ordini mondiale am fost mereu ghidați de conceptele societății Occidentale. În decadele ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, SUA – care au ieșit din confruntare întărite din punct de vedere economic și al încrederii naționale – au preluat torța lidership-ului internațional, căruia i-au adăugat noi dimensiuni. O națiune fondată explicit pe ideile reprezentativității și libertății, SUA au identificat propria dezvoltare cu propagarea idealurilor libertății și democrației, concepte care pot asigura o pace justă și durabilă. Conceptul de ordine a fost tradițional perceput în Europa ca o competiție a popoarelor și statelor în care balanța puterilor și cooperarea oamenilor de stat luminați au stat în calea ambițiilor conflictuale.
A prevalat punctul de vedere american, care consideră de principiu că oamenii pot fi rezonabili, înclinați natural spre compromis pașnic și bun simț, iar răspândirea democrației a fost, prin urmare, obiectivul primordial al ordinii internaționale.
Piețele libere pot înălța persoane, îmbogăți societăți iar independența economică poate înlocui rivalitățile internaționale.
Având aceste baze stabilite, eforturile pentru asigurarea unei ordini mondiale au fost în mare parte împlinite – o pleiadă de state suverane guvernează majoritatea lumii. Răspândirea democrației și guvernarea participativă au devenit aspirație universală, poate chiar realitate: comunicațiile globale și rețelele financiare globale sunt deplin funcționale.
Perioada dintre 1948, să spunem, și schimbarea de secol a marcat un scurt moment al istoriei umane în care s-ar putea vorbi de o incipientă ordine mondială bazată pe un amalgam de idealism american și concepte europene de statalitate și echilibru al puterilor. Dar vaste regiuni ale lumii nu au împărtășit niciodată, doar au cedat în fața conceptelor Occidentale referitoare la ordinea mondială. Iar aceste reticențe devin explicite în acest moment, de exemplu, dacă privim la criza ucraineană sau la situația din Marea Chinei de Sud. Ordinea proclamată de Vest se află într-un punct de infexiune.
În primul rând, natura statului – unitatea formală de bază a relațiilor internaționale – a fost supusă unei multitudini de presiuni. Europa însăși și-a propus să transceadă forma statală și construiește o politică externă bazată pe principiile „soft power”. Dar este îndoielnic că pretențiile de legitimitate separate de o strategie pot susține o ordine mondială. Iar Europa nu și-a oferit încă atributele statalității, favorizând astfel apariția unui vid de autoritate în plan intern și a unui dezechilibru de putere de-a lungul frontierelor sale.
În același timp, zone ale Orientului Mijlociu s-au dizolvat în componente etnice și religioase aflate în conflict – milițiile religioase și forțele care le susțin încalcă după bunul plac granițe și suveranități, construind fundamentul teoriei statului falimentar care nu își poate controla propriul teritoriu. Provocarea din Asia este opusul celei din Europa: principiile balanței de putere prevalează fără legătură cu conceptul de legitimitate, conducând anumite diferende către punctul de confruntare.
În al doilea rând, coliziunea economiei internaționale cu instituțiile politice diluează de asemenea sentimentul de comuniune atât de necesar ordinii mondiale. Sistemele economice au devenit globale în timp ce structurile politice rămân ancorate în conceptele statului-națiune. În esență, globalizarea economică ignoră frontierele în vreme ce politica externă le reafirmă inclusiv în momentul în care se încearcă reconcilierea națiunilor în cadrul unei ordini mondiale.
Această dinamică a avut drept consecință decade de creștere economică sustenabilă, punctate însă de crize financiare periodice aparent din ce în ce mai intense: în anii 80 în America Latină, în 97 în Asia, în 98 în Rusia, în 2001 și 2007 în SUA și după 2010 în Europa.
Cei care au scăpat cu bine au puține rezerve asupra sistemului economic. Dar cei care au avut de pierdut – ca cei care au fost blocați de erori ale sistemului, pe care îi regăsim în special în flancul sudic al Europei – sunt în căutarea unor soluții proprii, care neagă, sau cel puțin obstrucționează funcționarea sistemului economic global.
Ordinea internațională se confruntă astfel cu un paradox: prosperitatea este o consecință a globalizării, dar procesul produce reacții politice care, de cele mai multe ori, vin în contradicție cu aspirațiile sale.
Un al treilea eșec al ordinii mondiale actuale o constituie absența unui mecanism eficient al marilor puteri de consultare și de cooperare în chestiuni esențiale. Ar putea părea o critică neîntemeiată în condițiile existenței unei multitudini de forumuri, așa cum nu au mai existat în istorie.
Cu toată aparența, natura și frecvența acestor întâlniri bi și multilaterale funcționează împotriva elaborării de strategii de lungă durată.
Procedurile permit cel mult, în cel mai bun caz, o serie de dezbateri asupra unor chestiuni neclarificate de tactică și, în cel mai rău caz, o formă de social-media summit.
O structură contemporană de reguli și norme internaționale, dacă se dovedește relevantă, ar trebui să nu fie doar afirmată prin declarații comune- ar trebui promovată ca și consecință a convingerilor comune.
Pedeapsa pentru eșecul impunerii unei noi ordini mondiale nu va fi atât un nou război între state (deși în anumite regiuni ale globului posibilitatea aceasta rămâne importantă), ci dezvoltarea sferelor de influență, care vor deține structuri interne și forme proprii de guvernare. La marginile sale, fiecare sferă de influență va fi ispitită să își testeze propria putere în raport cu alte entități declarate ilegitime. O bătălie a regiunilor ar putea fi mai devastatoare decât au fost confruntările interstatale.
Căutările actuale ale noii ordini mondiale au nevoie de o strategie coerentă de stabilire a conceptului de ordine în interiorul a diverse regiuni și de a corela fiecare componentă a acestuia, în funcție de regiunea vizată.
Aceste obiective nu se referă neapărat la auto-reconciliere: triumful unei mișcări radicale poate aduce ordinea unei regiuni în timp ce pregătește terenul tulburărilor în sau cu alte regiuni. Dominarea unei regiuni de către o putere militară statală, chiar dacă are aparență de ordine și stabilitate, poate produce o criză mondială.
O ordine mondială a statelor care susțin demnitatea individuală și guvernarea participativă și care se bazează pe cooperare pe plan internațional, în conformitate cu reguli prestabilite, poate fi speranța noastră și ar trebui să fie sursa noastră de inspirație.
O serie de etape intermediare trebuie bifate pe drumul către această țintă.
Pentru a juca un factor-cheie în conturarea unei ordini mondiale a secolului XXI, SUA trebuie să răspundă la o serie de întrebări: Ce încercăm să prevenim, indiferent cum se petrece, chiar singuri, la nevoie? Ce încercăm să dobândim, chiar și fără niciun sprijin al altor națiuni? Ce încercăm să câștigăm, sau să prevenim, numai sprijiniți de o alianță? În ce anume nu trebuie să ne amestecăm, chiar și solicitați de o alianță sau de un grup de națiuni? De ce natură sunt valorile către care tindem? Și cât de mult contează circumstanțele în aplicarea acestor valori?
Pentru Statele Unite, va fi nevoie de gândire pe două planuri aparent contradictorii. Susținerea principiilor universale trebuie asociată cu acceptarea realităților din alte regiuni ale globului, legate de istorie, de cultură și de viziune asupra propriei lor securități.
Analizând lecțiile trecutelor decade, nu trebuie renunțat la idealurile excepționale ale Americii. Istoria nu oferă răgaz țărilor care renunță la identitate în favoarea unor căi mai puțin dificile, dar nici nu asigură succesul înaltelor idealuri fără o strategie geopolitică cuprinzătoare, conchide Henry Kissinger.