Memoriile publicate in paginile ziarul nostru au ceva din vraja unui roman de fictiune. Din pacate, “Abisul luminat” a existat nu doar in biografia lui Nicolae Balota, ci si in a multor alti fosti detinuti politici.
Tocmai de aceea, autorul ii roaga pe cei care l-au intalnit intre 1956-1964 sa-i dea de stire, orice marturie fiind pretioasa. (Marcela Gheorghiu-Zamfir)
Acea bizara senzatie de adapost pe care o aveam la Jilava – adapost precar, desigur, mereu amenintat, tulburat prin brutalitatile aparatului tortionar, prin tensiunile convietuirii claie peste gramada in spatiu restrans – venea oare din faptul ca locuiam acolo sub straturi de pamant, ca intr-un fel de matrice protectoare?
Campul cu buruienile lui, cu ciulinii Baraganului, era acolo, la cativa pasi de noi, ne acoperea, ne invaluia; ii simteam uneori mirosul, de pamant reavan, de ierburi ude, de fan toamna, cand cei de la dreptul comun il uscau, dupa ce cosisera deasupra capetelor noastre.
Un spatiu la care noi nu aveam acces era acolo, foarte aproape, dar inaccesibil noua. Ca spre orice asemenea taram lovit de interdictie, priveam uneori de jos, din “curtile de plimbare”, cu jind ca spre un eden.
De acolo ne-a picat, pe neasteptate, cu totul bizar, intr-o zi de toamna radioasa, pe o gaura de horn din celula la care nu conducea nici o teava, dar care comunica, se vede, cu exteriorul, o bucata zdravana de turtoi, o “caramida” aurie acoperita cu un strat subtire de funingine.
Ne-o aruncasera, se vede treaba, niste hoti milostivi dispunand de surplusuri alimentare. Cei de la dreptul comun se aferau acolo sus (era sa zic in ceruri, intr-atat ni se parea de miraculos darul lor) cu intorsul si uscatul ierbii cosite.
Cand ne-am urcat cu totii in duba, am fost despartiti unii de altii, inchisi fiecare de unul singur in cate o boxa minuscula, un fel de lazi mai inalte sau de sicrie, in care abia de incapeam stand in picioare.
“Bagajele”, sarsanalele, ni le azvarliseram gramada intr-un spatiu comun al camionului. Ca de obicei in asemenea imprejurari, am asteptat vreme indelungata, ciulind urechea, sa prind, din racnetele ce se incrucisau uneori afara, vreun indiciu asupra destinatiei noastre, dar nimic.
Cusca era atat de ingusta, incat nu-ti ingaduia sa te ghemuiesti la podea. Nu era potrivita nici batranilor (erau vreo cativa printre noi), cu picioarele lor vesnic umflate, nici claustrofobilor.
In ce ma priveste, ma proptisem de un perete, cu bratele incrucisate pe piept ca o mumie, si gustam pacea intunericului din sicriasul meu, bezna aceea adanca, atat de rar gustata in puscarie.
atiam ca placerea aceasta nu va dura prea mult. Masina avea sa ne transporte undeva, in preajma garii, la un vagon-duba.
Deodata, inainte de pornirea motorului, usa (daca pot s-o numesc astfel) carcerei mele s-a deschis si, cu ghionturi, imbranceli si injuraturi ale unui caraliu, cu propriul sau efort zelos mai cu seama, un ins a fost impins, inghesuit pana la sufocare langa mine, peste mine, strivindu-ma.
Eram intr-adevar ca doua sardele lipite una de alta intr-o cutie de tabla. Laudetur Jesus Christus, imi soptea la ureche strainul. In saecula saeculorum. Amen – ii raspundeam eu asijderea.
Eram atat de inghesuiti, incat intre noi nu incapea nici macar mirarea ca ne descopeream doi catolici intr-un ladoi. Era calugarul care dardaia adineauri langa mine, cu mine, sub cerul deschis al curtii. Mai adusesera cativa detinuti si ne inghesuisera pe cei mai slabi cate doi intr-o boxa.
Camionul s-a urnit, in sfarsit si, hurducati, lipiti de peretii celulei, strivindu-ne unul pe altul, am strabatut calea interminabila care ne ducea spre Bucuresti-Triaj. Sunt multe si felurite feluri de a urma Calea Crucii in viata. Cea in dubele detentiei comuniste era una dintre ele.
Dupa cateva ultime hopuri si hurducaturi, duba se imobiliza. In linistea care s-a lasat, sparta doar de izbirea metalica a unei portiere, de tropaitul unor bocanci si de cate un fluierat de tren, l-am auzit pe bietul monah sufland greu; cand tragea prelung, chinuit, aer in piept, parca suiera, cand il dadea afara parea ca geme.
Am incercat sa ma lipesc cat mai strans de peretele celulei pentru ca sa-si poata largi putin pieptul si sa rasufle ceva mai usor. In zadar. “Sunteti bolnav de inima?” – l-am intrebat. Dar nu raspundea.
Se lasa din ce in ce mai greu peste mine. Credeam ca-si pierde cunostinta. Atunci, izbutind cu chiu cu vai sa-mi liberez din stransoare un brat, am izbit de cateva ori cu pumnul in peretele metalic.
Ca un ecou, imi raspunsera alte batai, starnite, probabil, din aceeasi pricina. “Nu bate, f…!” – il auzeam de afara racnind pe un caraliu. “Pisati-va pe voi!” – mai adauga furios aceeasi voce, raspunzand probabil unui detinut ce se vaieta ca nu se mai putea tine.
“E un bolnav aici, se sufoca” – insistam eu. “Sa crape!” – riposta gardianul. Ramasese singur sa ne pazeasca, pe cand ceilalti coborasera sa ne pregateasca drumul spre vagon.
Il auzeam bocanind de colo pana colo pe culoarul camionului. “Nu mai bate, fii bun, nu-i mania…” – imi soptea abia auzit la ureche calugarul. “Mai bine roaga-te…”. ai-l auzeam parca murmurand o rugaciune. Nici eu nu faceam altceva, nu puteam face altceva.
Apasat, strivit, sufocat, de parca tot greul pamantului s-ar fi pravalit asupra mea, asupra noastra, repetam fara glas, iarasi si iarasi, in nestire: “Bucura-te, Marie”.
Sunt momente cand, in rugaciunea ta, nu esti tu cel ce te rogi, caci nici nu mai esti in stare s-o faci, ci se roaga in tine, asa dupa cum atunci cand constatam ca ploua ori ninge n-am putea spune cine ploua sau cine ninge.
Dar dupa cum Anticii, mai credinciosi in aceasta privinta decat noi, ziceau cand tuna: Jupiter tonat – oricat de pacatosi am fi, oricat de putina ne-ar fi credinta, pacatele si slabiciunile noastre nu ne pot opri sa nu credem ca, atunci cand ne lasa toate puterile, in rugaciunea bolborosita din noi catre Preacurata Ea Insasi, Mijlocitoarea, este cea care se roaga.
In sfarsit, se deschideau usile si detinutii erau scosi unul cate unul. Atunci cand usa celulei in care fuseseram inghesuiti s-a dat brusc de perete, bietul calugar se desprinse din inclestare si, lasandu-se moale, se prabusi in culoarul dubei.
“Ce,-i mort?” – il auzeam pe gardianul aplecat peste noi. Ingenuncheasem speriat langa omul care isi pierduse cunostinta si, nepriceput sa-l reanimez, ma agitam strigandu-I intruna: “Parinte! Parinte!”.
Imi dadeam seama ca nu murise, deoarece il auzeam sufland greu, dar si suflarea aceasta ca un horcait ma inspaimanta, caci mi-o aminteam pe matusa Emilie agonizand de parca ar fi dormit sforaind in urma unui atac cerebral.
“Poate e un medic printre noi” – ii spuneam caraliului, care se holba, fara sa ia vreo hotarare, la noi. “Sau sa-l scoatem macar la aer…”.
In cele din urma, alti gardieni veniti de-afara au mai extras cativa detinuti de prin dulapurile dubei, ne-au ingaduit sa-l caram pe monahul lesinat afara si sa-l intindem pe zgura de langa sine.
Racoarea noptii, presiunea binevoitoare chiar daca stangace a unui camarad, care-i dadea ghionti in piept si palme pe obraji, il trezira. Izbuti sa se aseze, apoi, zorit ca noi toti de vociferarea poruncitoare a caraliilor, ajutat sa se ridice, se alatura sprijinindu-se de mine sirului nostru.
Ne incolonasera si porniram doi cate doi, cuminti, precum copiii dintr-un orfelinat, impleticindu-ne, trecand peste liniile dezafectate, cu iarba si buruieni intre ele.
Departe, in urma noastra, ghiceam, mai mult decat vedeam, luminile Garii de Nord, derizoriu Eldorado al unei civilizatii de care eram iremediabil rupti. Mai aproape de noi, o ulita ingusta prin care camionul-duba debusase pe terenul vag de langa liniile unde fuseseram debarcati.
La cateva zeci de metri, casute de mahala, maghernite de chirpici, jalnice incropeli de paianta spre care as fi evitat alta data sa privesc, de sila, de mila, spre care imi intorceam acum gatul jinduind sa zaresc geamuri luminate, sa prind poate vreo voce de femeie ori de copil, sa simt, daca s-ar putea, mirosul acela cald al vietii din culcusul oamenilor.
Mergeam tacuti prin noapte. Intorcand spatele ultimelor lumini, ne tarsaiam cu zornait de lanturi la picioare spre o matahala intunecata, asteptand singuratica pe o pereche de sine pustii ce duceau parca nicaieri.
O stiam prea bine; nu pentru intaia oara urma sa ma imbarc intr-o duba-vagon. Cu barele de la geamuri, cu obloanele sale metalice, parca era o uriasa broasca testoasa ferecata.
Ne-am oprit in fata ei intr-o insula de lumina, in bataia cruda a unui reflector. Tarsaiala, zornaitul se potolisera. Soldatii cu kalasnikovul la sold, gardienii ce ne insotisera din Jilava taceau pandind un ordin ce nu mai venea.
Atunci, in linistea care se lasase, aducatoare de alinare, se auzi o voce: “Ionica, mama, hai acasa!”.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar