În parcul de pe strada Romanțelor era liniște de multă vreme.
De prin noiembrie, anul trecut, dispăruse orice forfotă și parcul
închisese ochii.
În unele dimineți se ițea câte-o gălăgie ieftină, când vreun stol
de vrăbii se oprea pe băncile parcului și-și consuma dialogurile
iritate. Pe la prânz se auzeau pașii rari și nesiguri ai
pensionarilor din cartier. Treceau alene, purtându-și grijile și
melancoliile sub umbrele, încercând să-și aducă aminte de culorile
de dincolo de rama ochelarilor. Amurgul venea însoțit de corbi
solitari și șoapte prelungi ale arțarului, în bătaia rece a
vântului. Iar noaptea se aprindea unicul felinar din parc și toate
umbrele fugeau în lume, care încotro.
Parcul Romanțelor era bătrân. Fusese acolo când bunicii bunicilor
de azi învățau să meargă, când îi rupeau florile și când îi cântau
la chitară, pe înserat. Fusese scena multor răsuciri de destine. Se
lăsase spălat de multe ploi și dormise împăcat sub multe ninsori.
Primise mulți oameni și îi văzuse pe toți plecând. Numărase zile și
nopți, nopți și zile. Și se bucurase de bucuria multor copii.
Și, ca orice altceva pe Pământ, îmbătrânise. Îmbătrânise așa cum o
fac parcurile. Pe nesimțite, neîntrebat și nevăzut de nimeni.
Începuse să scârțâie, să încărunțească și să se micșoreze, în timp
ce strada, casele și orașul se făceau din ce în ce mai mari și mai
zgomotoase.
Grupul de prieteni din parc era mai mic ca niciodată. Viorel,
toboganul, închisese de câțiva ani ochii, de când treptele lui
cedaseră și jgheabul lui, odinioară cel mai voinic din parc,
crăpase. Rodica, sufletul veseliei, plecase dintre ei atunci când
platforma ei rotativă cedase sub greutatea unor băieți de-a 12-a.
Acum zăcea într-o rână și flori obraznice creșteau în scaunele ei
colorate.
Doar Mircea mai era treaz. Mircea și Ileana. Mircea continua să fie
cel mai popular și să se bucure de atenția emoționată a fetelor de
toate vârstele. Toate veneau, în fuste înflorate sau salopete de
iarnă, cu tălpile goale sau în cizme îmblănite, să se dea în
leagănul Mircea. Și Mircea le primea pe toate, îmbujorat și dornic
să se bucure cu ele sau să le asculte în tăcere tristețile.
Uneori erau atât de multe încât se așezau s-o aștepte la rând, în
fața lui, pe Ileana. Ileana era o băncuță adorabilă. Elegantă și
discretă, Ileana rezistase testului timpului și păstra mereu o mină
prietenoasă, primindu-i cu brațele deschise pe toți cei în căutarea
unui repaus.
Când au adus-o pe Ileana în parcul lor, Mircea s-a simțit gelos. Nu
înțelegea cum reușește, cu stinghiile ei simple și statice, să
atragă mai mulți musafiri decât el. EL, care făcea atâtea eforturi
să fie confortabil și vesel, EL, care cerea doar 2 brațe prinse în
jurul lui ca să ofere râsete.
Cu timpul a început să o admire. Vedea că musafirii ei erau și
musafirii lui și musafirii lui erau de multe ori și musafirii ei.
Și atunci a început să simtă o legătură. În zilele și nopțile
petrecute împreună în parc, sub tăcerea stelelor sau muzica ploii,
Mircea o privea și încerca să o înțeleagă. Nu i-a adresat niciodată
un cuvânt și nu era sigur nici că ea i-ar fi aruncat vreodată o
privire. Și asta îl făcea s-o placă și mai mult. Era clar că Ileana
era mult mai mult decât niște stinghii simple și statice, că avea
cel puțin tot atâtea impresii și amintiri ca el și că, poate, erau
făcuți din aceeași plămadă.
Venise primăvara. Puteau să uite de melancolia rece a iernii și să
îmbrățișeze din nou copiii de astă-toamnă. Și într-adevăr aceștia
își aduseseră aminte de parcul lor. Veneau în grupuri voioase sau
prinși timizi în mâini de bunici și îi copleșeau cu atenție sinceră
pe cei din parc.
Într-o după-masă i-a vizitat Sofia. Sofia era o fetiță blondă, cu
ochi albaștri, luminoși, și cea mai bună prietenă a lui Mircea.
Petrecuseră multe ore împreună și Mircea îi ascultase multe zile
din viață, însorite sau mohorâte, reușind, de fiecare dată, s-o
facă să râdă.
Când a văzut-o pășind pe alee, Mircea a început să zâmbească din
toate stinghiile lui colorate. Avea un vis și fetița era singura
persoană care-l putea ajuta. Și asta pentru că Mircea avea
încredere în ea și ea avea încredere în el.
Visul lui Mircea era rodul acelor momente petrecute în tăcuta
admirație a Ilenei. Se hotărâse să facă cunoștință. Voia să-i
vorbească, s-o vadă de aproape, s-o audă povestind toate lucrurile
acelea la care el credea că Ileana se gândește. Și era fericit.
Știa ce-și dorește.
Așa că atunci când Sofia s-a prins de brațele lui s-a lăsat pradă
entuziasmului. I-a povestit pe scurt, în ritmul legănării, despre
visul lui și rugămintea cea mare. Sofia a părut să-l asculte în
tăcere și fără să-i întrerupă avântul. Și pe măsură ce-i povestea
Mircea, se agita și mai mult. Sofia se legăna din ce în ce mai tare
și Mircea folosea imboldul ei ca să ajungă mai aproape, și mai
aproape de Ileana.
Eșarfa ei se încolăcea în aer, părul îi lucea dezordonat în vânt și
fusta ei înflorată flutura liberă. Mircea simțea că la următorul
balans va fi lângă Ileana, o va privi în ochi și va începe
extraordinara expediție în tainele sufletului ei.
Dar acel balans nu mai părea să vină. În ciuda eforturilor, brațele
lui nu păreau să fie suficient de lungi. Ileana era tot acolo. Iar
acolo era departe.
Niciodată nu avusese senzația că ar fi limitat. Niciodată nu-și
pusese problema că nu poate ajunge unde-și dorește. Niciodată nu
crezuse că distanța până la Ileana, petecul acela de nisip dintre
ei, ar fi prea mare pentru puterile lui.
Și-n timp ce Mircea încerca să găsească noi energii pentru visul
lui, pe aleea parcului păși fatalitatea. Erau prietenele Sofiei,
care veneau s-o ia la înghețată, în altă parte a orașului. Poate
chiar în alt parc. În alt leagăn?
Mircea se prăbuși. Știa că își ratase șansa. Și știa ceva mai
dureros decât atât. Știa că nu va putea niciodată mai mult.
Sub lumina amurgului, o privi pe Sofia îndepărtându-se. Și o văzu
pe Ileana mai departe ca niciodată.