Care este cea mai veche amintire pe care o puteti extrage din memorie? Este ea legata cumva de un miros, o aroma, un parfum? Ce rol joaca mirosurile in viata de zi cu zi, fie ele placute sau neplacute? Va puteti inchipui o lume inodora sau vi se pare la fel de improbabila ca o lume fara culori sau fara sunete?
Printre stirile ciudate ale acestei primaveri, cea publicata de un ziar din Florida si reluata de cateva retele de televiziune si, evident, publicata pe Internet, mi se pare cu totul si cu totul remarcabila. O doamna in varsta de 36 de ani, Lynda Taylor, s-a stropit din belsug cu parfum, a pulverizat in locuinta mari cantitati de insectide si dezinfectante si a aprins cateva zeci de lumanari parfumate, desi stia foarte bine ca sotul ei, de care avea de gand sa se desparta, este foarte sensibil la mirosurile de chimicale si alergic la nenumarate substante. Sotul cel delicat a ajuns la spital, iar Lynda a fost arestata sub acuzatia de tentativa de vatamare corporala cu circumstante agravante.
Simplu fapt divers? Poate. In zilele noastre insa, studiul mirosului, sub toate aspectele sale, biochimic, neurofiziologic, psihologic si chiar strategic (nu, nu este o exagerare!) a luat un avant considerabil. Un grup de savanti din India a ajuns la concluzia ca oamenii sunt posesorii a peste 1.000 de gene receptoare de miros, dintre care peste 70% nu sunt functionale, ele fiind numite pseudogene, asta spre deosebire de animale, probabil datorita faptului ca, pentru oameni, finetea functiei olfactive nu joaca un rol critic in supravietuire.
Pe scoarta cerebrala mirosul este reprezentat doar de doua regiuni (bulbul olfactiv si girul piriform, daca ma insel, scuze) ambele relativ primitive, relativ simple, miraculos asemanatoare cu cele din sistemul nervos al insectelor, care au luat o cu totul alta directie in procesul evolutiei. Vazul ocupa mai bine de 50 de astfel de regiuni.
Interesul pentru mirosuri a ajuns pana si la DARPA, faimoasa agentie pentru cercetare a proiectelor avansate, patronata de Pentagon, care chiar daca nu a reusit intotdeauna, a inventat prima varianta a Internetului. Se munceste la fabricarea unui “adulmecator” (sniffer pentru amatorii de anglo-romana) care sa identifice, cu sanse mici de alarma falsa, un individ, pe baza amprentei sale olfactive. Sa nu uitam ca un caine poate identifica un individ anume daca ii miroase hainele, sa nu uitam ca un soarece poate stabili dupa miros gradul de rudenie cu un alt soarece, evitand astfel transmiterea unor anomalii genetice, sa nu uitam (nu, nu este o legenda urbana) ca un copil mic care plange aparent fara motiv, se linisteste imediat daca ii dam sa miroasa o bluza a mamei lui. Criminali si teroristi, ardeti-va hainele, nu le mai dati la spalat !
Intelegerea simtului olfactiv va deschide poate calea spre construirea unor neuroproteze, care “traduc” mirosurile din mediu in impulsuri electrice, utile mai cu seama celor cu deficiente vizuale.
Si chiar daca nimeni, niciodata, nu va ajunge la performantele lui Grenouille, monstruosul antierou din cartea lui Patrick Suskind, “Parfumul” (pe care, daca nu ati citit-o pana acuma, va rog sa va grabiti sa o faceti) poate ca vom reusi sa creem un instrument cat se poate de sensibil de identificare a mirosurilor si, cine stie, sa descifram misterioasa dar indisolubila legatura dintre miros si memorie.
Nu ma incumet sa-l citez, a cata oara, pe Proust cu prajiturelele sale cu nume de iubita, Madeleine. Mi-as permite insa un citat poate mai putin cunoscut, dar mai legat de propria mea copilarie si de amintirea aromelor divine din bucataria bunicii, un citat apartinand lui Gordon Manning: “Patiotismul este amintirea lucrurilor bune pe care le-am mancat cand eram mici.”