Ca romancieră, Sawako Ariyoshi este cunoscută în lume mai ales prin bestsellerurile Parfum de curtezană, Dansatoarea de Kabuki și Soția doctorului, ale căror traduceri în limba română au apărut în colecția „Raftul Denisei“. Roman dens, de o mare finețe, proiectat pe planuri multiple, Parfum de curtezană este o poveste emblematică de dragoste și ură între o mamă și o fiică, o narațiune istorică în Japonia primelor decenii ale secolului XX și o meditație asupra condiției femeii în universul crud al gheișelor. A fost ecranizat în 1964, în regia lui Keisuke Kinoshita, cu Mariko Okada și Nobuko Otowa în rolurile principale.
La sfârșitul erei Meiji, într-un sat pierdut în mijlocul lanurilor de orez, destinul a trei generații de femei pare să urmeze ritmul imuabil al vieții la țară. Însă, în clipa în care frumoasa văduvă Ikuyo, mama lui Tomoko și fiica Tsunei, se recăsătorește cu fiul căpeteniei satului, totul pare să-și iasă din matcă. Atrasă de mirajul orașului, tânăra pereche părăsește casa părintească. Tokio le va zdrobi repede speranțele, iar frivolitatea lui Ikuyo va împinge familia spre dezonoare. Tomoko sfârșește prin a fi vândută, la zece ani, unei case din cartierul plăcerilor. Gheișă-ucenică, ea va învăța că foșnetul unui chimono de mătase înmiresmat cu tămâie, umbra unui zâmbet pe chipul desăvârșit ascuns de fard sau degetele abia atingând coardele unui shamisen pot îngenunchea bărbați care hotărăsc soarta Japoniei.
Tomoko este frumoasă, dar nici pe departe atât de frumoasă ca mama ei, Ikuyo. Și totuși fiica ajunge o gheișă celebră și respectată, în vreme ce Ikuyo va purta mereu povara trecutului rușinos de curtezană. Serioasă, punând mai presus de orice onoarea și frumosul, Tomoko trezește admirația celor ce o înconjoarã. Sawako Ariyoshi, ale cărei romane graviteazã mereu în jurul unor femei puternice, exemplare, deseneazã cu tușe sigure și delicate, asemenea maeștrilor, portretul memorabil al unei gheișe gingașe ca o floare, dar pe care loviturile sorții nu o pot înfrânge.
Una dintre cele mai importante figuri literare ale Japoniei postbelice, autoare de romane, povestiri, piese de teatru și scenarii de film și televiziune, Sawako Ariyoshi (1931-1984) s-a născut în orașul Wakayama. Își petrece o parte din copilărie în Java. În 1949 își începe la Tokio studiile de literaturã și artă dramatică, pe care le finalizează în 1952. După absolvire, lucrează în presă și începe să se afirme ca scriitoare. Debutează în 1956 cu povestirea Baladă, nominalizată în același an la cea mai prestigioasă distincție literară japoneză, Premiul Akutagawa. În 1959, beneficiază de o bursă Rockefeller și studiazã teatrul la Sarah Lawrence College din New York. Acesta este și anul în care se impune ca romancieră, prin Râul Ki, primul volum al unei trilogii din care mai fac parte Râul Arita (1963) și Râul Hidaka (1965). Romanul Parfum de curtezană apare în 1963 și este considerat, alături de Soția doctorului (1966) și Dansatoarea de Kabuki (1969), cea mai strălucită mărturie a talentului literar al lui Sawako Ariyoshi. În anii ’70 autoarea publică în același ritm susținut romane, printre care În amurgul vieții (1972) și Prințesa Kazu (1978). În 1979 Sawako Ariyoshi primește prestigiosul Premiu Mainichi. Piesele sale de teatru sunt jucate în întreaga lume, iar multe dintre romanele ei au fost adaptate pentru scenă și au fost ecranizate.
*
* *
Tomoko și-a răsfirat degețelele și a apăsat cu putere peticul de mătase ca să-l întindă bine. Palma ei nu atingea nici măcar mărimea unei frunze de arțar din grădină. Veranda căsuței de țară din ținutul Kishū, cu o climă temperată plăcută, era mai spațioasă decât în alte părți, măsurând peste patru shaku. Tomoko ședea cu spatele drept pe o pernă mare ce trona în colțul însorit. A netezit cu palma câteva petice, răbdătoare și atentă și, în final, a suprapus două ca să le coasă laolaltă. Avea de la bunica ei un ac cu urechile mari, din cele pentru copii, folosite pentru pânza groasă de bumbac. S-a apucat de cusut și, când peticele au ajuns cât palma, a luat forfecuța și a tăiat ața. Clic.
Mânuia acul cu îndemânarea unei femei în toată firea. L-a uns mai întâi, după datină, a luat bucata de material cu mâna stângă, iar cu dreapta a potrivit vârful acului, îndreptându-și totodată spatele și adoptând o ținută adecvată pentru cusut. Era micuță de statură pentru vârsta ei, dar pe chip i se întipărise o hotărâre ieșită din comun. Te uimea pur și simplu contrastul dintre profilul frumos conturat – cu ochii rotunzi și buza de jos mai plinuță – și seriozitatea nu tocmai firească pentru o copilă.
Numai că acul gros nu era deloc potrivit. Cu toate că Tomoko își luase măsuri de precauție, ungându-l cu ulei de păr, împungea greu și lăsa găuri mari pe marginea peticelor, scoțând și un ușor pârâit. Firul roșu de mătase se strecura ușor dar oarecum stingher prin găurile mult prea mari. N-a ieșit ceva grozav, deși fetița simțea că-i ard buricele trandafirii ale degetelor. Pricina eșecului părea să fi fost combinarea nepotrivită a două materiale diferite: un crep satin pe față și o mătase foarte subțire pe dos. Oricum, își isprăvise treaba.
Tomoko a tras cu grijă de margini ca să se așeze bine la cusături și apoi a pus-o peste celelalte, aflate deja pe colțul stâng al pernei pentru șezut. Și bucata asta avea aceeași lățime ca precedenta. Tomoko potrivise peticele pe lungime, obținând patru săculeți dreptunghiulari, dintre care doi mai înguști și doi puțin mai lați.
— Eu credeam că te joci frumos, singurică… Ce coși acolo?
Auzind vocea bunicii, Tomoko ridică privirea, iar buza de jos, până atunci țuguiată din pricina concentrării, se destinse brusc.
— Fețe de salteluțe și de plăpumioare.
— Pentru păpușă?
— Bunico, aș vrea niște material…
— Am în debara, îți scot mâine.
— Nu din debara. Mi-ar trebui niște vatelină.
— Aha, vatelină…
Bunica a fost plăcut surprinsă. Tare și-ar fi dorit ca fiica ei, Ikuyo, mama fetiței, să fi deprins cumpătarea, trăsătură pe care Tomoko o avea în sânge. Bătrâna folosea vatelina, un fel de bumbac scămoșat, în straturi subțiri, la poalele chimonourilor. Micuța știa că rămășițele se adunaseră la fundul cutiei cu ace.
La patruzeci de ani împliniți era neașteptat de tânără pentru o bunică. Formele ușor dolofane și pielea albă trădau o femeie în floarea vârstei. Sătenii spuneau mereu că familia Sunaga se compune din trei surori aparținând unor generații diferite. Când s‑a răspândit vestea măritișului în familia Sunaga, se întrebau în glumă dacă urmau să se mărite toate trei.
Tsuna, bunica, era văduvă de doi ani, iar Ikuyo, de trei. Fiică unică la părinți, Ikuyo se îndrăgostise de fiul înstăritei familii Tazawa din satul vecin, Umehara, și el singur la părinți. Nici una din familii nu voia să-și lase odrasla să plece de acasă pentru a fi adoptată de familia cu care se încuscrea. Tatăl lui Ikuyo era cumplit de încăpățânat, iar băiatul lui Tazawa, îndrăgostit lulea. S-au tot ciondănit, dar în cele din urmă au ajuns la o înțelegere. Oficial, Ikuyo mergea în familia soțului ca doamna Tazawa, dar primul copil care li se năștea urma să fie trecut în registrul civil al familiei Sunaga și să devină moștenitorul de drept al acesteia. Neîmpăcându-se bine cu soacra, Ikuyo s-a întors la casa părintească, unde a trăit mai departe cu Seikichi, soțul ei.
Chiar dacă la sfârșit de perioadă Meiji mai existau nurori care nu doreau să stea cu socrii, nu li se luau în serios nazurile. Totuși, în cazul soților Tazawa, situația complicată din registrul civil îi îngăduia capricioasei Ikuyo să ducă o viață conjugală oarecum diferită. Însă la scurtă vreme după nașterea lui Tomoko – fetița nu participase încă la prima sărbătoare Shichi-go-san – pe tatăl copilei l-a răpus o pneumonie. Ikuyo rămăsese văduvă la vârsta de douăzeci de ani. De-atunci, mai trecuseră trei.
Seriozitatea copilei de șase ani alimenta și ea hazul sătenilor, cu toate că le era foarte limpede care din cele trei urma să se mărite. Nici vorbă nu putea fi de Tsuna. Dacă și Tomoko ieșea din discuție, nu mai rămânea decât Ikuyo, în vârstă de douăzeci și trei de ani. Ciudat era însă faptul că Ikuyo, care se străduise mult ca să-l convingă pe tânărul din familia Tazawa să locuiască la ea, lucru oarecum de înțeles, părăsea acum de bunăvoie casa părintească, fapt ce stârnea multă vâlvă.
— Cum să plece din propria-i casă o femeie căreia nu-i lipsește nimic! Și-și mai lasă și copilul de izbeliște! Dragostea i-o fi luat mințile!
Tsuna nu mai contenea cu bombănelile. Chiar nu-și înțelegea fiica. Ce să caute în căminul unui văduv copleșit încă de tristețe, când putea foarte bine să stea acasă la ea? Ce-i trebuia să se mărite iarăși? Doar purtase o dată veșmintele de mireasă!
— Dacă te încurcă Tomoko, o iau cu mine. Familia lui e de acord. Dar vreau s-o las aici pentru că aparține familiei Sunaga. Te rog să nu mai cârtești atâta!
— Crezi că ai dreptul să-i faci asta lui Seikichi, care s-a stins așa tânăr? I-am zis eu lui Seikichi: „De ce-ai plecat înaintea mea? Cui o lași? Tu ești de vină…“ Și crezi c-o să-ți fie ușor într-o casă plină deja de copii?
— M-au asigurat că n-am de ce să-mi fac griji.
— Mare scofală să promiți! Însă, odată ajunsă în casa lor, o să vezi tu cât e de greu și de câte frecușuri o să ai parte. Nu-i la îndemână traiul cu socrii, știi bine. Crezi că o să-ți fie la fel de ușor ca pe vremea când stăteai cu Seikichi la noi?
— Mamă! se răsti Ikuyo.
Își ridică pe neașteptate capul și se opri din cusut.
— Ești cumva geloasă?
Ikuyo își învinuia mama de gelozie, neputându-și explica altfel de ce o văduvă se împotrivește căsătoriei altei văduve. Pentru câteva clipe ochii i-au sticlit de mânie. Pe de altă parte, Tsuna simțea că se sufocă. N-a mai scos o vorbă. Ura părea să pună stăpânire deopotrivă pe amândouă. Tsuna se întreba dacă Ikuyo a tratat-o vreodată ca pe o mamă adevărată. Fata asta capricioasă nu făcuse altceva decât s-o cicălească la nesfârșit cu chimonourile ei. Atât. Se pricepea la cusut ca restul femeilor din familia Sunaga, le moștenise talentul, numai că ea, încă de mică, s-a îngrijit doar de propriile-i veșminte. N-o interesau alții câtuși de puțin. Chiar și după moartea lui Seikichi se bucura enorm de vizitele negustorului de mătăsuri. Îi luceau ochii de plăcere ori de câte ori își alegea materiale noi, din care își croia chimonouri moderne și fistichii. Era și firesc ca tot satul să fie cu ochii pe ea! Cochetăria ei îl stârnise probabil și pe fiul căpeteniei satului. Tsuna continua să tacă, străfulgerând cu privirea chimonoul de corp de pe genunchii lui Ikuyo, la care ea lucra. Tsuna o ajutase de bunăvoie să-și pregătească trusoul pentru prima ei nuntă, dar acum se încăpățâna să nu miște un deget.
Tomoko n-avea habar de certurile dintre bunică și mamă. Ședea cuminte cu fața spre grădina scăldată în lumina apusului, preocupată doar de saltelele și plăpumile păpușii. Netezea cu degețelele resturile de vatelină, le întindea bine în lungime făcându-le să arate ca scamele de nori de pe cerul primăvăratic, le îndesa în săculeții cusuți de ea și le bătătorea cu palma. Deprinsese foarte repede până și meșteșugul de a rotunji colțurile cu vârful acului. Muncise sârguincios trei zile și așternutul păpușii era gata – două salteluțe de 3×4 sun și două plăpumioare de 7×8 sun. Îi ajunsese la urechi vestea că mama ei se recăsătorea, dar mintea copilei de șase ani nu putea înțelege urmările asupra ei. Ceea ce o încânta în toată povestea mamei era mărinimia cu care îi dăduse peticele de mătase, mai frumoase ca oricare altele de până atunci. Cu ele reușise să confecționeze un așternut elegant pentru păpușă, lucru pe care și-l dorea de foarte multă vreme.
S-a hotărât să lase perna pentru a doua zi, așa că a luat iute o mingiuță de pânză umplută cu boabe de fasole roșie și a pus-o cu gingășie sub capul păpușii. Păpușa cu breton și părul drept până la umeri avea un chimono identic cu al lui Tomoko. Fetița insistase ca bunica să-i dea peticele pentru păpușă. Pe fundalul pestriț se etalau, în toată splendoarea lor, mănunchiuri de pene liliachii. Materialul îl alesese mama, iar chimonoul pe care-l purta Tomoko se număra printre puținele cusute chiar de mamă. Lumina apusului dădea mânecilor și umerilor o strălucire aparte, mai rar întâlnită la o mătase obișnuită. Era un imprimeu modern, la care Ikuyo ținuse morțiș. Amintirile femeilor se leagă negreșit de veșmintele pe care le poartă. Fără nici o excepție. Tomoko avea și ea să-și amintească de mănunchiurile de pene mov. Adultă fiind, de multe ori când se gândea la mama ei, îi venea în minte ziua copilăriei când ea și păpușa purtaseră chimonouri la fel. Imaginea mamei din vremea aceea se păstra nealterată pe întâia filă a amintirilor.
Traducere din japoneză și note de Angela Hondru. Colecția Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, colectie coordonată de Denisa Comănescu