Parintii Refondatori

N-am cum sa stiu daca, la data de aparitie a prezentului text, Bagdadul va fi sau nu incercuit. Dupa luni de pregatiri impozante in Golf, dupa alte luni de negocieri bi- si multilaterale ramase fara nici un rezultat concludent, e de presupus ca SUA vor ataca regimul lui Saddam Hussein chiar daca ONU, prin al sau greoi si disonant Consiliu de Securitate, nu va adopta o noua rezolutie, menita sa legitimeze aceasta actiune.
Actualul/viitorul razboi – mediatizat ca niciodata altul, chiar inainte de a se declansa – a inspirat deja un folclor politico-mediatic de care avem zilnic parte, fie ca ne place sau nu. Si ne-a ajutat sa intelegem ca interpretarile maniheiste la care asistam atesta nu atat lipsa de fantezie a decidentilor si comentatorilor, cat coliziunea a doua modele ireconciliabile: acela clasic, care se bazeaza pe conceptul de suveranitate statala inatacabila, si acela al “noii ordini mondiale”, despre care George Bush Senior vorbea inca din 1990. Primul model – valabil intre 1945 si 1992 – a mentinut echilibrul Est-Vest, a justificat dictaturi aberante, a pus miscarea de nealiniere sub umbrela Moscovei si ne-a obisnuit cu retorica unei egalitati internationale niciodata reale, dar tot mai des invocate, mai ales in etapa de maxima uzura morala a respectivului sistem. Ca expresie a superputerii monopolare, cel de-al doilea model este produsul istoric al modernitatii tarzii si consacra dreptul de ingerinta, dimpreuna cu setul conceptual aferent (“amenintare asimetrica”, “lovitura preventiva” etc).
Numitorul comun al reprezentarilor “populare” despre noul razboi din Golf este dat de impresia generala – si inexacta – ca schimbarea lui Saddam Hussein ar fi doar un pretext. Tot felul de false subtilitati euristice s-au exercitat pentru a stabili ce se afla dincolo de aceasta fatada: miza petrolului, “continerea” Rusiei, care nu ar mai avea drepturi hegemonice in Asia Centrala (si mai ales in zona caspica, din nou legata de problema resurselor), superprotejarea Israelului si a New Deal cu lumea araba moderata, dupa “deceptia” saudita… Mediile analistilor au priceput ca “noua ordine” presupune modificarea aranjamentelor de securitate postbelice (SUA-UE-Japonia) si ca accentul geostrategic se va deplasa catre Est (de aici, “noua Europa” evocata de D. Rumsfeld, de aici, “noua relatie NATO-Rusia”, de aici, in fine, temele pentru acasa pe care candidatii din Grupul Vilnius le-au primit in ceea ce priveste raporturile cu “noii vecini”… precum Ucraina sau Belarus etc.). N-am citit insa nici o analiza literalista. Nimeni nu pare pregatit sa accepte ca inlocuirea lui Saddam Hussein este o necesitate intrinseca: nu pretextul unui scop inavuabil, sau, oricum, ascuns, ci instrumentul didactic al responsabilitatii pe care Occidentul euro-american (sau mai curand anglo-saxon) si-o asuma pentru a preveni haosul international.
Stim din alte exemple ca schimbarea paradigmei istorice (un alt construct epistemologic, o alta viziune despre om si destinul colectiv al umanitatii) se petrece gradual si ineluctabil. Nimeni nu organizeaza referendumuri cu intrebarea: “Doriti sau sunteti pregatit sa traiti pe alta lume?”. Schimbarea e treptata, iar noi contribuim la maturizarea ei, fie ca o acceptam sau ii suntem adversari. Asta nu trimite la nici un defetism geopolitic.
E totusi nevoie de gestiunea rationala a mecanismelor care se afla, de bine, de rau, in puterea noastra. Cine cunoaste masinaria ONUsiana, bunaoara, stie ca ea trebuie schimbata. Stie insa si ca nimeni nu o poate schimba din mers, prin inchiderea obloanelor si festivitati de inaugurare dupa terminarea santierului. Acelasi lucru e valabil atunci cand vorbim de reforma altor entitati, precum UE sau NATO – care nu mai sunt ce-au fost, fara sa fi devenit inca altceva, semnificativ. In termeni mai concreti, va trebui sa gasim acea formula in care slabirea suveranitatii statale – ca reflex al globalizarii – sa fie compensata prin redefinirea bazelor pe care se sprijina dreptul international.
Interventia din Bosnia-Hertegovina (1995) si apoi razboiul impotriva Iugoslaviei lui Milosevici, din 1999, au creat precedentul atacului decis in afara procedurilor juridice traditionale. SUA si aliatii lor europeni s-au sprijinit atunci doar pe avalul propriei opinii publice, miscate de dramatismul unor cauze umanitare asa-zicand “evidente”. Problema e ca asemenea legitimari emotionale, obtinute prin utilizarea intensiva a faimosului CNN Factor, instaureaza un soi de impresionism axiologic vecin cu arbitrarul. Si ce fac decidentii atunci cand – desi au dreptate sub raport strategic si chiar etic – nu se bucura de sprijin intern (asa cum se intampla acum cu premierul britanic Tony Blair, gata “sa-si sacrifice cariera politica” pe seama conflictului irakian)?
Culmea e ca “politica faptului implinit” – o constanta in formarea Romaniei moderne – nu pare aplicabila in cazul actorilor globali. Superputerea americana are interesul major de a nu se afirma intr-un vid juridic international. E un alt fel de a spune ca ei ii revine misiunea fundamentala de a reinventa, in ultima instanta, insasi democratia. Fara improvizatii si, daca se poate, fara sentimente, precum in epoca Parintilor Fondatori.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar