În anul celebrării bicentenarului Bătăliei de la Waterloo care a marcat prăbușirea Primului Imperiu și revenirea monarhiei de Bourbon, la Muzeul Carnavalet a fost deschisă expoziția Napoleon și Parisul, visele unei capitale, o manifestare menită a evidenția grija pe care a avut-o împăratul pentru modernizarea și înfrumusețarea acestui mare oraș.
Format ca ofițer de artilerie și cunoscut ca un excelent matematician, Napoleon a fost un suveran care înțelegea proiectele urbanistice și arhitectonice, asupra cărora avea capacitatea să se pronunțe, să le comenteze și chiar să sugereze judicioase modificări. Încă din perioada Consulatului a început să se preocupe de asanarea orașului, de trasarea de noi artere, de ridicarea unor edificii impozante. Dar acest interes a crescut odată cu încoronarea sa ca împărat pe 2 decembrie 1804 când, arborând în propria ținută elementele fastului aulic al antichității – coroana din frunze de laur (de aur!), tunica albă cu broderii de fir, hlamida de purpură, încălțămintea ce semăna cu sandalele legionarilor și chiar coafura sa ce amintea de aceea a lui Octavian August sau Traian – și-a revendicat ascendența din împărații romani, iar Parisul și l-a dorit a deveni Noua Romă, „capitala universului”. De aceea a optat pentru stilul neoclasic iar construcțiile plănuite – unele chiar terminate, altele rămase doar în stadiul de proiect – au urmărit structura forului roman: Arcul de Triumf din Place de l’Étoile sau l’Arc du Carrousel din preajma Louvrului, Coloana Vendôme – doborâtă de comunarzi în 1871 – și Coloana de la Châtelet, edificii evocând templele antichității, cu coloane și fronton decorat cu basoreliefuri, precum Bursa, Panteonul și biserica La Madeleine.
După perioada de ateism impus de Revoluție, Napoleon semnează, în 1801, Concordatul cu papalitatea și acordă libertatea de credință tuturor francezilor, iar bisericile, ce primiseră diverse funcțiuni publice sunt returnate cultului. Panteonul, care în 1791 fusese transformat în „Templul Patriei”, redevine, printr-un decret din februarie 1806, biserică închinată Sfintei Geneviève, patroana Parisului, a cărei zi era serbată pe 3 ianuarie. Urmau a fi făcute slujbe și la alte sărbători – nu chiar toate religioase ci, mai degrabă, politice, stipulate tot printr-un document imperial: Sf. Napoleon, ziua de naștere a împăratului, aniversarea Concordatului, Ziua Morților și… prima duminică din luna decembrie când erau celebrate încoronarea sa și victoria de la Austerlitz. Dar Panteonului îi fuseseră hărăzite și alte două finalități: aceea de muzeu de artă religioasă – ce nu a luat, însă, niciodată ființă – și de necropolă pentru marile personalități ale timpului. Spre a fi vizibil din toate direcțiile, împăratul a dispus demolarea vechii biserici Sf. Geneviève, ce data din vremea lui Clovis, și lărgirea străzilor de acces. Spre a șterge amintirea anilor revoluționari, în 1810, este martelată inscripția de pe fronton: „Panteonul francez, Anul IV al libertății”. În 1811, pictorul Antoine Jean Gros a fost însărcinat cu decorarea cupolei. Tema ce i-a fost dată era „Apoteoza Sf. Geneviève” care, însă, urma să aibă reprezentați, în extremități, pe cei mai însemnați suverani ai Franței care o glorificau pe protectoarea Capitalei: Clovis și soția sa Clotilda, Carol cel Mare, Sf. Ludovic și regina Margareta, Napoleon I cu Marie-Louise și fiul lor, Regele Romei. Gros a executat schițele și s-a apucat să le transpună pe cupolă dar până în 1814, când împăratul a abdicat prima dată și a fost exilat în Insula Elba, nu a putut finisa decât primele două grupuri. În timpul celor 100 de zile a reluat lucrările dar, după înfrângerea de la Waterloo și revenirea regelui Ludovic XVIII pe tron, i s-a impus să-l excludă pe împărat din compoziție.
Edil desăvârșit, Napoleon s-a îngrijit de toate nevoile concetățenilor săi: a construit piețe acoperite, abatoare, fântâni, băi publice, parcuri, cheiuri și cimitire. Pentru alimentarea cu apă a orașului a fost tăiat un canal care să aducă undele râului Ourcq spre beneficiul parizienilor. Adept al modernității, a înțeles că viitorul este al arhitecturii metalice, astfel că hala de grâu a fost ridicată din moduli turnați, mult înaintea Palatului de Cristal de la Londra, din 1851. Primul pod metalic peste Sena este Pont des Arts – care, în zilele noastre, s-a îngreunat și mai mult din cauza cuplurilor de turiști care prind lacăte de barele sale în speranța că, astfel, dragostea lor va fi pecetluită și asigurată cu o eternă longevitate!
Igiena populației a fost un alt obiectiv al monarhului: pentru că asemenea construcții de utilitate obștească lipseau pe străzile capitalei sale, iar locuitorii își satisfăceau nevoile firești oriunde urgența le-o cerea, a înființat toalete publice – devenite motiv de ironie pentru caricaturiștii vremii. O stampă din expoziție prezintă un asemenea stabiliment ce purta firma „Aisances publiques” (Latrină publică), unde intrau diverși cetățeni mânați de necesități ce nu sufereau amânare și, contra unei taxe achitate unui ușier, primeau câte o cabină, în vreme ce un pieton era apostrofat de un jandarm pentru că se ușura pe un gard din apropiere.
Chiar dacă războaiele l-au ținut departe de orașul pe care l-a îndrăgit așa de mult, totuși suveranul l-a avut constant în obiectiv pentru amenajări și îmbunătățiri. Istoricii au calculat că, între 1805 și 1814, Napoleon nu a petrecut decât 900 de zile în capitala sa. Când a fost prim consul, Bonaparte a locuit în palatul Luxembourg și apoi la Tuileries, ce fusese distrus în timpul revoluției și renovat spre a deveni „Palatul Consular”. Atunci a fost remobilat și decorat cu mult fast. Dar locatarului nu i-a plăcut acea reședință și, ori de câte ori avea ocazia, se refugia la palatele Malmaison, Saint-Cloud, Fontainebleau și Compiegne, toate aflate în afara capitalei. Totuși, la Tuileries a avut loc ceremonia nupțială cu tânăra arhiducesă Marie-Louise, fiica împăratului Austriei, Francisc II – ce, înfrânt la Austerlitz în 1805, își pierduse coroana de monarh al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și rămăsese doar cap al monarhiei bicefale austriece, sub numele de Francisc I. Pe 2 aprilie 1810 acolo a fost organizat un mare dineu de nuntă, cu un fast exorbitant: în sala de spectacol a palatului a fost ridicat un podium pe care a fost întinsă masa pentru împărat și curtenii săi în vreme ce oaspeții ceilalți, cu mai puțin sânge albastru, erau plasați în loji. Evenimentul a fost imortalizat, într-un tablou cu valori preponderant documentare, de pictorul Alexandre Benoît Jean Dufay, poreclit Casanova.
Un asemenea dineu de gală era un adevărat calvar pentru împărat căruia nu-i plăcea să piardă timpul la masă înfulecând, de obicei, prânzul într-un interval record de 8 minute și cina în 12 minute. Mânca mai totdeauna singur, repede și dezordonat, folosind degetele și pătându-și pantalonii. Doar duminica se lua masa în familie și participau toți frații și surorile cu soții lor, fiind prezentă și adorata și distinsa sa mamă, Letizia – Madame Mère. Doar cu acea ocazie împăratul zăbovea la masă 20 de minute, ceea ce era un record. Soldat în toată puterea cuvântului, se mulțumea cu puțin și cu feluri simple, nu era adeptul rafinamentelor culinare: adora lintea, dar detesta fasolea verde pentru că îl scârbeau firele păstăilor, îi plăceau macaroanele cu parmezan, ciorba (foarte fierbinte!), friptura de oaie sau de pui, salata de fasole boabe, fricassée și vol-au-vent. Bea vin îndoit cu apă și prefera Chambertin. Nu refuza nici șampania, dar niciodată nu făcea abuz de băutură – un pahar îi era suficient. În zilele când se adâncea în munca pentru binele statului uita de masă și mânca doar atunci când i se făcea foame. La fel și în campanii, când cartierul său general era urmat de un furgon cu provizii și de o mașină de gătit. La orice oră ar fi cerut suveranul să mănânce, bucătăria era pusă în funcțiune, în mijlocul câmpului, și masa era servită îndată. În toamna lui 1812, când se afla în Rusia, un aghiotant ținea tot timpul la piept o sticlă de Chambertin pentru ca Napoleon să-și bea vinul preferat „chambrée”. Preocupat de continuitatea dinastiei, își dorea, cu ardoare, un moștenitor pe care împărăteasa Josephine nu i-l putuse oferi, fapt ce dusese la divorțul de ea și rapida căsătorie cu tânăra arhiducesă austriacă. Dar, temător că nici aceasta nu i-ar fi putut da un fiu, a început să se intereseze de o metodă sigură de procreere. Astfel a aflat de la un aghiotant originar din Périgord care avea mulți copii că în familia acestuia era constant mâncat curcan umplut cu trufe. Împăratul a adoptat rețeta și a comandat să-i fie servit acest fel de mâncare ale cărui ingrediente miraculoase erau aduse chiar din ținutul prolificului ofițer ce astfel și-a căpătat, drept recompensă, epoleții de colonel. La timpul potrivit împărăteasa a dat naștere fiului mult dorit, Regele Romei. Pentru progenitura cu sânge albastru, Napoleon a cerut arhitecților Percier și Fontaine să proiecteze un impozant palat pe colina Chaillot, în vestul capitalei – construcție care nu s-a realizat din cauza prăbușirii imperiului.
Un alt proiect rămas pentru câteva decenii doar în stadiul de machetă 1/1 a fost fântâna cu elefant ridicată în Piața Bastiliei, pe locul vechii fortificații/închisoare. Animalul exotic fusese adoptat ca simbol al victoriilor repurtate în Egipt și pentru interesul pe care Orientul îl suscita contemporaneității. Această impunătoare fântână care în mijloc trebuia să aibă un uriaș elefant turnat din bronzul tunurilor capturate de la inamic pe câmpul de luptă a fost concepută de arhitectul Jean-Antoine Alavoine Le Chevalier. Făcut din lemn și ciment, pe trompa elefantului nu a curs niciodată apă. Macheta fusese terminată puțin înaintea abdicării împăratului iar finisarea sa nu a mai avut loc în timpul Restuarației și nici mai târziu. Dar „Elefantul” a rămas multă vreme ca un reper drag parizienilor și, deteriorat de intemperii, a fost demolat în 1846. În romanul „Mizerabilii”, Victor Hugo plasează în trupul elefantului ascunzătoarea lui Gavroche.
În expoziție au fost adunate piese de mobilier – precum tronul auriu, capitonat cu catifea albastră brodată cu fir, cu inițiala N în mijlocul spătarului, ce s-a aflat în Palatul Tuileries – veselă și tacâmuri, machete și planuri ale construcțiilor ce au fost gândite și executate în timpul domniei sale, picturi și stampe cu diverse clădiri sau ceremonii la care participa împăratul, caricaturi cu subiecte la zi. Tabacherele din baga ale împăratului, decorate cu medalii antice se aflau, de asemenea, în vitrine – deși este știut că obiceiul fumatului era răspândit mai ales printre soldați și marinari, împăratul păstrase tabietul seniorial al Vechiului Regim de a priza tabac. Niște firme ale unor negustori de tutun completează expunerea. O spadă de model antic folosită de unul dintre cei patru herlazi ce făceau parte din Casa Civilă a împăratului și pe care aceștia le-au ridicat deasupra capetelor în momentul încoronării se afla într-o altă vitrină. O toaletă de curte a uneia dintre doamnele de onoare ale împărătesei, brodată cu albina aurie – simbolul heraldic al noului Imperiu Francez – arăta majestuoasă cu trena ei ce mătura parchetul. Un portret în profil pictat în grisaille pe Pierre-Joseph Sauvage spre a sugera un basorelief îl reprezintă pe Bonaparte în ținuta sa de Prim Consul. Una dintre săli era dominată de un bust colosal, din bronz, al împăratului, ce decorase intrarea principală a Muzeului Napoleon. Toate aceste exponate dau măsura grandorii pe care o căpătase Parisul în vremea Primului Imperiu.
Chiar și după trecerea în neființă, departe de patria pe care a iubit-o și pentru a cărei mărire a lucrat și a luptat, figura împăratului a continuat să protejeze Parisul și nu a fost dată uitării: în 1833, în vârful Coloanei Vendôme a fost așezată o statuie a sa iar, în 1840, din Insula Sf. Elena, locul exilului său, i-au fost aduse rămășițele pământești și depuse în Domul Invalizilor, într-o raclă de porfir roșu. Ceremoniile reîntoarcerii la Paris a „cenușii” sale au fost grandioase și, în pofida viscolului din ziua solemnității, mulți dintre vechii combatanți, îmbătrâniți și sărăcuț îmbrăcați dar cu chipurile încununate de aura gloriei, au urmat impunătorul car mortuar – ce a trecut pe sub Arcul de Triumf – la fel cum îl urmaseră pe Marele Om, pe câmpul de luptă, spre victorie. Mitul lui Napoleon a luat proporții după moartea sa, devenind un adevărat cult atât pentru monarhiști cât și pentru republicani. Hugo îl adula și-l numea „cel Mare” în comparație cu nepotul, Napoleon III, pe care-l eticheta drept „cel mic”. Făcând o statistică, ilustrul istoric octogenar Jean Tulard – ce vede în Napoleon mitul absolut – a stabilit că s-au scris mai multe cărți și studii despre el decât zilele ce s-au scurs de la decesul din Sf. Elena: 80.000 de titluri față de 70.500 de zile!
Umbra împăratului a căpătat dimensiuni colosale profilându-se peste Paris și peste întreaga Franță – și, de ce nu, peste lume –, unde continuă să fie personajul cel mai respectat și adulat din întreaga istorie. Chateaubriand, unul dintre criticii fervenți ai lui Napoelon, nu a putut să nu-i recunoască măreția remarcând, pe bună dreptate, încă din epoca imediat următoare dispariției acestuia: „Viu, a pierdut pământul; mort, îl stăpânește.” Iar planurile pentru o Europă unită – ce-i drept sub sceptrul său și francofonă (nu vorbitoare de engleză, ca azi!) – au prins viață abia acum, la distanță de două veacuri de când li se dăduse contur.
Expoziția Napoleon și Parisul, visele unei capitale, restituie prin imagini și obiecte bine alese traiectele pe care s-a dezvoltat Orașul Luminilor, ce a continuat să nutrească visuri imperiale până în zilele noastre.