Cand a ajuns in capitala Frantei, in 1924, Gyula Halasz avea 25 de ani. Cinci ani mai tarziu a trecut la fotografie, imprumutand o camera de la un prieten. Din 1930, s-a dedicat acestei arte prin seria de imagini care-l vor face celebru sub titlul “Paris de nuit”, volum prefatat de Paul Morand in 1932. Se numea insa acum Brassai (va muri in 1984) – de la Brasov, locul nasterii. Nicolae Ionescu, nascut in 1903, se afla, tot cam pe atunci, pentru scurt timp la Lyon, dar se intorcea, nemultumit, la Bucuresti.
Spre deosebire de Ionescu, Brassai s-a integrat rapid in Franta si si-a facut prieteni in elita culturala. Diferenta de caracter, de fundal social? O mai veche familiaritate cu spatiul urban modern? Greu de spus. Maghiarul brasovean, trecut, pentru studii de arta, prin Budapesta si Berlin, a fotografiat in Paris exact locurile pe care le strabatea noaptea, necontenit, singur sau intovarasit de un Raymond Queneau, si descoperea stranietatea cotidianului la fel de ascutit ca prietenii lui suprarealisti Breton si Eluard. Nu stiu daca s-a mai intors vreodata la Brasov, iar fotografii din acest oras nu cred ca exista. Brassai a devenit parizian suta in suta, cel putin asa il vedem in fotografii: imobil in fata unei camere asezate pe trepied, in Boulevard Saint-Jacques, pentru o fotografie de noapte, intr-un raglan cu gulerul ridicat, cu palaria pe ceafa si cu o Gauloise in coltul gurii. Sa citim in pasiunea lui pentru orasul nocturn un sentiment de alteritate, dar si de curiozitate, de turist strain, sau imersie in noua lume, pervers fascinanta, unde a ajuns sa se simta atat de acasa, incat le-a revelat necunoscutul francezilor insisi?
Fotografiile lui Brassai respira tocmai acest amestec de calda intimitate si rece distanta contemplativa. Personajele vin parca dintr-un Paris Art Déco, desi putine detalii arhitectonice il indica stilistic: ele respira un rafinament estetic “decadent”, departe de expresionismul poate (pre)simtit la Berlin, si un finisaj al detaliului cum il au numai filmele despre La Belle Ãpoque nostalgic lucrate de contemporanii nostri. Brassai a fotografiat Parisul de parca l-ar fi privit in urma, in timp, sau l-ar fi visat, nu trait. Si totusi, coincid la el, ca la orice mare fotograf, precizia cu care surprinde momentul decisiv pentru portretul personajelor, datorat frecventarii lor asidue, si compozitia perfecta a imaginii, ambele venite din zabava luata in observarea locului.
Magnificul couple d”amoureux degaja un erotism violent, desi perfect stilizat, datorita chipului femeii iradiind chemare imperioasa, sfidare triumfatoare si posedare din ochi a barbatului, cu incremenirea tensionata a mainii pe tigara, dar si datorita cuprinderii ei de catre bratul stang al barbatului: fractiunea de secunda dinaintea sarutului care-i transporta in eternitate. Sa observam totusi, simultan, savanta repetare a cuplului in patru imagini, despartite in cruce de cadrul oglinzilor, prin utilizarea inteligenta, “la rece”, a acestora si a prizei fotografiei: aflat putin mai sus decat cei doi, Brassai prinde si chipul din fata al barbatului, si cel din spate al femeii, si numai chipul ei, rupt parca de context. Decorul negru al unei cafenele moderne, indistinct in intunericul de jos, contrasteaza puternic cu albul stralucitor al veselei, al pielii femeii si al gulerului camasii lui, ca si cu lumina din partea superioara a fotografiei, taioasa in lumea vitala de aici si diafana, ireala in lumea oglinzilor, “speculand”, poate, asupra efemeritatii primeia, caci oglinda ce altceva este decat un “speculum”?
Sau cealalta oglindire a unei lumi in alta, din fotografia indragostitilor de pe o parte a bancii, cu spatele spre un clochard de dincoace, pe care ei, poate, nici nu-l vad, in timp ce pe toti trei ii priveste, neclintit, trecatorul de vizavi.