Prima dată am văzut-o pe cîmp, imediat după ce se-mprimăvărase și Ninia începuse iar să iasă din curte cu animalele ei. M-am speriat atît de tare încît, după ce-a dispărut în pădure, am lăsat-o pe Ninia cuibărită în iarbă să-și termine singură țigara și am fugit acasă să-i spun mamei.
Mama nu m-a crezut. În fugă, am răsturnat ligheanul cu pene de pe scări. Ea pusese spirt pe masă și tocmai ce-i dăduse foc, pregătindu-se să pîrjolească găina. Numai asta n-ai mai făcut, să torni și tu minciuni gogonate ca aia grasă a lui Mîrza! Du-te de-aici și lasă-mă-n plata domnului, a răbufnit dînd din picior și-mpingînd puicuța fără cap spre mine, făcînd ultimii picuri de sînge rămași pe gîtlejul ei să cadă pe podea.
După cîteva săptămîni au văzut-o și alții, ba prin dreptul morii, ba la fîntînă, ba dincolo de rîu. Povesteau despre ea la biserică, înainte de slujbă, o femeie numai piele și os alergînd ca nebuna și strigîndu-și iepurele, cu o claie de păr roșcat întors în toate părțile, de parcă atunci s-ar fi trezit.
Mama și tata n-au văzut-o cu ochii lor, dar i-am auzit de cîteva ori vorbind despre ea. Semn rău, a zis mama într-o noapte după ce ne-am băgat cu toții în pat, semn rău.
Treceam de școală, o luam la deal și alergam cît de tare puteam pînă în vîrful coastei, aproape de magazin. Dacă forțam, într-un sfert de oră eram acolo. Mama mă trimitea să-i cumpăr cîte ceva, dar asta numai cînd nu era tata acasă.
Nu intram dintr-odată în magazin. Mai întîi mă ascundeam după dudul de peste drum și așteptam. Mă obișnuisem să fac așa: îmi repetam în gînd două strofe din imnul național și dacă pînă atunci nu ieșea, însemna că nu e acolo, puteam merge liniștit. De cîteva ori am văzut-o apărînd de la vale, dinspre casa ei, chiar după prima strofă. Nici nu respiram pînă cumpăra ce-avea de cumpărat și ieșea, luînd-o înapoi.
Trebuia să iau ulei. Să-ți umple o sticlă de jumate din oala aia mare. Vezi, fii atent, să nu care cumva să-ți pună din aia mică, ăla nu-i bun de nimic, mi-a strigat mama închizînd poarta în urma mea. Ce mai face părintele, m-a întrebat băcanul turnînd uleiul cu polonicul, nu l-am mai văzut de mult pe la noi. Din asta mare, i-am spus, celălat nu-i bun de nimic. Eram doar noi doi în camera aceea cu lut pe jos, mirosind mereu a oțet. Mai avea două, maxim trei polonice de turnat cînd, fără să-mi întorc capul, doar cu coada ochiului, am văzut-o intrînd. Mai repede, mai repede, ziceam în gînd, dobitocul ăsta de băcan mișcă mai ceva ca melcul. Am văzut-o desfăcîndu-și năframa, aranjîndu-și-o puțin și legînd-o scurt la loc. Am simțit-o apropiindu-se. Nu m-am întors. Mai era un singur polonic cînd ea, ajunsă dintr-odată în dreptul meu, a dat să-mi vorbească. În clipa aceea m-am trîntit pe podea și am început să mă zvîrcolesc, ținîndu-mă de stomac și urlînd. Băcanul a apărut imediat lîngă mine, ce ai, măi omule, ce te doare? Mă zvîrcoleam și mai tare, strîngînd atît de tare din ochi încît mi-au dat lacrimile. În magazin a mai apărut un bărbat, m-au luat pe sus și m-au scos afară, la aer. Băcanul îmi rupsese tricoul și îmi ținea capul în palmele lui, ce s-a-ntîmplat, ce te doare? Celălat îmi tot ducea mîinile la piept apoi le desfăcea în lateral, respiră,-mi zicea, inspiră adînc. Am întredeschis ochii și am zărit-o pe mama Niniei în prag, cu mîinile la gură Adu niște apă de după tejghea, din găleata roșie! i-a strigat băcanul. Imediat ce-a intrat după apă, cu o smucitură puternică i-am dat la o parte pe cei doi și am rupt-o la fugă spre casă.
În fiecare sîmbătă făceam baie.
Iarna încălzeam apa în două oale mari pe soba din camera unde dormeam, în rest făceam foc doar afară, în curte, în colțul dinspre grădină unde aveam o altă sobă de tablă, mai mare și ruginită.
Ne spălam pe rînd.
Îl luam prima dată pe frate-meu, să știm o treabă. Trebuia să-l strîngem bine, nu-i plăcea deloc apa, urla ca din gură de șarpe cînd o vedea. Îl țineam împreună cu taică-meu, deși mai degrabă doar eu, tata era foarte moale, îl prindea doar cu mîinile de-un picior și i-l tot îndesa în vană, trăgîndu-și capul într-o parte cînd ăsta stropea totul în jur, zvîrcolindu-se. Oricîte de bine l-aș fi prins, tot mă lovea. Era mare și greu și se zbătea întruna. Ho, ho, că nu te-omoară nimeni, striga și mama din răsputeri, săpunindu-l și frecîndu-l și clătindu-l cît de repede putea. Mai apoi îl înfășuram în prosoape și-l întindeam pe burtă în pat. Încă puțin și gata, zicea mama aplecîndu-se și uitîndu-i-se cu lanterna în fund. Măcar să nu vă mănînce viermii de vii, spunea, gata acum, lăsați-l să fugă.
Urmam eu. Umpleam vana cu apă fierbinte, cărînd-o cu gălețile din curte pînă în verandă. Tata mă ajuta aducîndu-mi găleata cu apă rece. Mereu turna mai multă decît trebuia, uite ce-ai făcut, strigam, uite aici, e prea rece acum. Nu zicea nimic, stătea doar și se uita țintă la apă, cu găleata goală în mîini. Du-te de-aici, lasă-mă să mă săpăl, ce tot faci, îi strigam iar. Cînd terminam o chemam pe mama. Urma controlul. Oricît m-aș fi spălat, tot nu era bine. Mă mai freca ea după urechi, îmi spăla spatele, nici cu peria de sîrmă nu vi se mai duce jegul ăsta de pe voi, zicea. La treizeci de ani tot maică-ta să te spele, doamne dumnezeule, cu ce fel de oameni mi-ai dat să trăiesc? Mai verifica o dată, mă punea să ridic brațele, apropiindu-se doar cît să vadă mai bine, ești gata acum, du-te și te usucă. Și să nu vă prind că ieșiți afară cu părul așa, ud.
Iarna întindeam în cameră un celofan, între cele două paturi, acolo făceam baie. Vara foloseam veranda, tata se spăla imediat după noi. Stăteam în cameră cu frate-meu, eu uitîndu-mă pe geam, el umblînd în patru labe pe sub masă, făcînd ca tractorul. Deschideam fereastra și mă uitam pe drum, nu trecea nimeni. Măcar tu de-ai fi mai ca oamenii, o auzeam pe mama, ai făcut iaz în verandă, nici măcar să te speli omenește nu poți. De nu m-aș fi măritat, continua să comenteze de una singură, ajutîndu-l pe tata să ducă vana afară și să arunce apa peste gard, în drum.
La șapte trebuia să fim gata. Nu ratam niciodată Teleenciclopedia, emisiunea preferată a mamei. Mai ales partea cu animalele, asta o încînta de-a dreptul. Porneam televizorul și așteptam.
Tata se ducea în grădină, acolo unde, prinsă în vîrful unei prăjini, era antena. Televizorul mergea tare rău, mereu apăreau liniile alea negre și imaginea începea să joace, de sus în jos, enervînd-o la culme pe mama care se apuca imediat să lovească televizorul cu pumnul, deasupra și în lateral, stingîndu-l și aprinzîndu-l din nou, înroșindu-se de furie. Tata trebuia să iasă în grădină și să învîrtă antena. Dacă nu se rezolva așa, îi schimba locul. Stăteam în geam și-i strigam așa, așa, stop. Nu, nu e bine, du-te mai la stînga, încearcă s-o apleci puțin, așa, mai învîrte, stop, e bine acum! Era bine pînă-și lua tata mîinile de pe ea, ecranul era imediat invadat de purici și de linii negre coborînd și coborînd. Mama venea la fereastră. Dă-te de-aici, îmi zicea. Învîrte-o din nou, îi striga lui tata, dar numa-ncet – și te oprești exact cînd îți spun. Uneori, cît dura emisiunea cu animale, tata stătea acolo, lîngă antenă, nemișcat, ca să putem noi privi. Dacă imaginea dispărea iar, mama urla la el. Nu ești în stare nici să ții antena aia ca lumea, mă, învîrte ușor, hai, nu sta așa ca o momîie.
După ce se termina Teleenciclopedia, lăsam televizorul să meargă în continuare și ne așezam la masă. Din cînd în cînd, pentru cîteva secunde, fără să miște nimeni de antenă, ecranul se lumina iar imaginea devenea foarte clară. Mestecam macaroanele cu brînză, sorbeam din ceai, îl urmăream cu privirea pe președintele nostru și pe soția lui vizitînd ba o fabrică de sticlă, ba un șantier, ba făcînd semnul acela cu mîinile de parc-ar fi vrut să șteargă o fereastră de praf.
În cîteva nopți am surprins-o la geam, cățărată pe peretele dinspre grădină, cu o mînă făcută streașină la ochi, uitîndu-se la televizor. O dată a lovit geamul mai cu putere, probabil dezechilibrîndu-se – și mama a sărit imediat de la locul ei, a deschis fereastra și s-a aplecat în întuneric, blestemînd pe cine n-are altă treabă decît să se cațere pe casă la noi. Poate a văzut-o și tata, nu știu, el nu zicea niciodată nimic. În schimb eu, ori de cîte ori se făcea noapte și mama pornea televizorul să vadă dacă merge, mi se părea că o zăresc acolo, la geam, cu ochii holbați la lumina ecranului. Mă băgam imediat în pat și mă acopeream pînă peste cap cu plapuma, spunîndu-i mamei că nu mai pot de somn.
Cînd iarba creștea, ne întîlneam pe cîmp să înotăm.
Ninia se întindea pe burtă, cu țigara aprinsă, dînd din mîini și folosindu-și vîrful cizmelor ca să înainteze. Grozav îi mai plăcea să înoate aici.
Animalele ei o urmau în tăcere. Cele mai curajoase se adunau lîngă jarul țigării și-și înclinau ușor capul spre stînga.
După o vreme se întorcea pe spate și, în soarele amiezei, făcea îndelung pluta. Asta mă entuziasma de-a dreptul așa că, îmbrăcat cum eram, săream în mijlocul ierbii înalte și înotam spre ea.
vara
Seara, după ce ne adunam în casă, înainte să se ia lumina, ne puneam pijamalele și așteptam semnul mamei. După ce împrăștia boabele de porumb peste hîrtia de ziar, ne așezam acolo în genunchi și spuneam în cor rugăciunile. Apoi tata aprindea lampa și, așezîndu-se la masă, se apuca să citească.
Citea romane polițiste, cărțile alea de care noi n-aveam voie să ne apropiem. De nenumărate ori am auzit-o pe mama:
om bătrîn și-ți arde de prostii
măcar să nu te văd,
popă-n sat și tu citești romane polițiste, doamne dumnezeule!
bombănea în timp ce-și aranja perna.
Du-te pe hol dacă-ți arde de asta, eu una vreau să dorm, răbufnea și cu un gest scurt și hotărît se ridica din pat și sufla în lampă.
Tata nu zicea nimic. Uneori își lua o bluză mai groasă și ieșea cu cartea pe hol. Prin gemulețul de la ușă vedeam pîlpîind îndelung flacăra unei lumînări.
Împrumuta cărți de la biblioteca sătească. Soția lui Mîrza, bibliotecara, ne amintea asta ori de cîte ori venea cu grasa ei pe la noi. Mi se făcea foarte rușine cînd o auzeam.
Cînd nu mai aveam chef să bat de unul singur mingea prin curte sau să alerg după găini, intram în casă la umbră, să mă întind pe pat. Găseam cartea închisă așezată pe televizor, deși mama îi spusese de atîtea ori să nu le mai lase așa, în văzul tuturor. Uneori o deschideam și încercam să citesc, dar de fiecare dată mă plictiseam foarte repede. N-aveam răbdare să duc rîndurile alea pînă la capăt, nu înțelegeam nicicum ce plăcere găsea tata să stea nopțile cu nasu-ntre foi.
Odată am găsit cartea deschisă, întoarsă cu coperțile-n sus, pe pat. Mama era cu hainele la rîu, tata crăpa lemne în spatele casei. L-am văzut pe frate-meu pe geam, se chinuia să parcheze cu spatele la gard. Intrasem să-mi iau pantalonii scurți, aveam de gînd să ies pe cîmp și să-i trag Niniei cîteva șuturi la poartă. Nu-mi găseam șortul, degeaba am scos tot din dulap. M-am uitat și în comoda de sub televizor, deși știam că acolo își ținea mama lucrușoarele de mînă. Am tras nervos pătura de pe canapeaua Sanda, m-am pus în genunchi și m-am uitat sub pat. Pantalonii ăștia nu erau nicăieri. M-am mai uitat o dată pe geam, poate i-o fi dat lui frate-meu, dar nu. Am ridicat cartea doar ca să mă uit și sub pătura de pe patul alor mei, n-aveam de gînd să citesc. Și totuși, întorcînd-o, privirea mi-a căzut pe un dialog – și dialogurile îmi plăceau, mi se păreau mai ușor de parcurs, se terminau mai repede. Un bărbat vorbea c-o femeie. Eram gata să închid cartea cînd, brusc, bărbatul spuse: domnișoară, n-ați vrea să ne tutuim? În clipa aceea am simțit tot sîngele pulsîndu-mi în obraji și obrajii umflîndu-mi-se aproape să plesnească. N-ați vrea să ne tutuim? Dumnezeule, cuvîntul acela! Nu-l mai întîlnisem niciodată, nu-l mai auzisem niciodată, să ne tutuim, Dumnezeule, așa deci.
Era evident: de aia nu-l lăsa mama să umble cu astfel de cărți! Cuvintele astea erau prostiile pe care el nu trebuia să ni le arate! Tutuim, tutuim, îmi răsuna capul de forța erotică a vorbei acelea, să ne tutim, să ne tutuim, Dumnezeule mare! Am auzit-o însă pe mama vorbind prin curte, mi-am aranjat repede cu mîna sexul prin pantaloni, am așezat cartea așa cum o găsisem și-am ieșit imediat luînd-o pe cîmp. Am dus mîinile la gură, să imit cucuveaua, dar n-am mai putut. M-am întors imediat, umblînd încoace și-ncolo prin dreptul ușii, nerăbdător, înjurîndu-l în gînd pe tata că nu mai ieșea naibii odată din camera aia.
În ziua aceea am mai prins un singur moment în care-am reușit să intru în casă singur. De data asta cartea era pe televizor. Trăgînd cu urechea la zgomotele de-afară, cu inima bubuind, am deschis-o. Unde găseam dialog mă opream și citeam repede, cu nerăbdare, abia așteptînd să găsesc ceea ce căutam. Oricît am încercat, n-am mai găsit propoziția. Cînd m-a strigat mama, începusem deja să transpir.
Domnișoară, n-ați vrea să ne tutuim?
Intram tot mai des în casă, pîndind cartea, deschizînd-o cu exactitate la pagina 28, acolo unde, a doua zi, după prînz, tremurînd și transpirînd ca un cal, am găsit-o, răsfoind vreme de aproape un ceas neîntrerupt. Noroc că nu m-a găsit nimeni, mare noroc am avut atunci.
De cîte ori mă apropiam de cartea aia inima îmi bătea nebunește în piept iar capul îmi țiuia ca neonul ăla de pe holul școlii. Tutuim, tutuim, tutuim. Aceeași pagină, mereu și mereu. Haralamb Zincă, o crimă aproape perfectă, editura Tineretului, coperți albastre. Cartea mea preferată, cartea cea mai rușinoasă în care m-am uitat vreodată, cea mai mare plăcere pe care mi-a provocat-o cineva. Domnișoară, n-ați vrea să ne tutuim?
Ceea ce am omis, însă, în toate zilele acelea extrem de fericite a fost că, la un moment dat, tata avea să termine de citit și că va duce cartea înapoi la bibliotecă, luînd alta în schimb.
Mi-a stat inima-n loc cînd, într-o după amiază, intrînd pe furiș în casă, am găsit pe televizor o altă carte.
Era tot cu a-ul ăla de tipar pe ea, însă coperțile erau galbene iar în loc de Haralamb Zincă apărea acum Octavian Păscăluță. Ucigașul va veni singur, citeam nevenindu-mi să cred, simțind cum mi se înmoaie picioarele. Editura Tineretului, citeam și-mi simțeam stomacul arzînd. Mi-au dat lacrimile cînd am înțeles că e gata.
Zile întregi am umblat ca un somnambul, ascunzîndu-mă și bocind, înjurîndu-l pe tata în gînd și dînd tot mai des tîrcoale bibliotecii din sat. Oricît îmi repetam propoziția aceea, forța ei nu se compara nicicum cu momentele în care o citeam în carte. O dată chiar am intrat în casa unde era biblioteca și am stat secunde bune în dreptul ușii unde atîrna orarul scris de mînă, dar de intrat n-am avut curajul să intru. Dac-aș fi făcut-o, cu siguranță ar fi aflat mama și m-ar fi snopit în bătaie. Unde mai pui și rușinea de a cere nevestei lui Mîrza o astfel de carte interzisă, plină de prostii, m-ar fi spus tuturor, m-ar fi arătat lumea cu degetu-n sat. Nu știam ce să mai fac.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească