Herman G. nu trebuia să răspundă la telefon. Cîteva luni din viață le pierduse ca să se întîlnească cu niște femei. Destul de plictisitor, gîndind acum la rece. Acum stătea lungit în fotoliu într-o poziție destul de incomodă, dar nici că avea de gînd s-o schimbe. Își freacă mîinile, își aprinde o țigară și, da, telefonul. Un număr necunoscut. Prima oara l-a lăsat să sune. Nu-i plăcea să răspundă așa, alandala, la orice necunoscut. Telefonia asta mobilă. Ce naibii s-ar fi făcut oamenii fără mobilitate pe telefon? Cum se întîlneau înainte? Erau oare mai punctuali? Sau acceptau mai greu invitațiile? Că, da, cu invazia asta de mobilitate, nu mai ai timp să stai și să petreci cu tine. Te găsesc oriunde te-ai ascunde.
Au trecut cîteva minute și telefonul începe iar să sune.
Herman G. a răspuns. N-ar fi trebuit.
– Sînteți domnul Herman G.?, întreabă o voce de femeie. După care așteaptă confirmarea și continuă:
– Sînt asistentă la spitalul de urgență. Tatăl dumneavoastră vrea să vă vadă. E într-o stare foarte gravă, nu credem că mai are mult timp de trăit și spune că vrea să vă vadă.
– Da’ eu n-am așa ceva. Sau da, mă rog, da’ nu mai știu nimic despre el de vreo 20 de ani. Nici nu erau telefoane mobile atunci, își spune Herman G. Nici măcar nu întreabă de unde aflase bătrînu’, cît oare să fi avut acum, peste 70 oricum, numărul de telefon.
– N-am. Adică n-am timp să vin. Și ce mama naibii să caut eu la el?
– Îi e greu să vorbească acum. Vrea doar să vă vadă. Nu mi-a spus decît atît. Vrea să vă vadă.
– Da’ mai are, Herman G. numără pe degete, mai are vreo trei ca mine. Adică, copii vreau să spun. Sau cel puțin parcă așa țin minte. Să-i cheme pe ei.
– Domnule, uite care-i treaba. Eu am transmis un mesaj. E treaba dumneavoastră ce faceți.
Dupa ce a închis telefonul, Herman G. se așaza în aceeași poziție incomodă pe fotoliu. Se ridică brusc, se duce hotarît spre bucătărie și se întoarce cu un pahar de whisky.
„Hm. Am ratat una.”
Da, nu fusese tocmai o acuplare, dar se cheamă că avusese primul orgasm în preajma unei femei.
Era chiar în ziua în care mama lui, el era prin clasa a șaptea, se măritase din nou. Bătrînu’ ăsta, care acum era se pare aproape de sfîrșit, îi părăsise cînd Herman G. avea doar un an.
Dansase cu ea, cu colega de serviciu a maică-sii, să tot fi avut vipera vreo 25 de ani, și ea simțise că în pantalonii lui Herman G. se zbate un șarpe. L-a întrebat dacă nu vrea să meargă la toaletă împreună, dar foarte – insistase –, foarte discret, ca să nu vadă nuntașii. Mai ales cei implicați direct în această ceremonie. El acceptase și în toaleta de femei, în mai puțin de un minut, ejaculase. Fără ca măcar fata să apuce să-l tragă spre părțile ei intime.
Herman G. se înroșise atunci, bîiguise cîteva cuvinte fără noimă. Fata însă a avut grijă să nu-l facă să se simtă prost. Un sex oral a avut darul să-l liniștească și să-i aducă zîmbetul pe buze. A sărit în sus toată seara, a tot vorbit despre teoria lui Pitagora, despre poezie, domnitori viteji care se bătuseră cu turcii, despre clorofilă și fotosinteză. Dar spre tînara care îi provocase atîta plăcere n-a mai aruncat nici măcar o privire. Herman G. a arătat atunci, în clasa a șaptea, că femeile îl vor bucura, dar pentru scurt timp.
Și parcă pentru a da tărie acestor cuvinte, la plecare, cînd aproape toata lumea era beată, tînara care-i oferise prima partida de sex oral din viață, a încercat să-i vorbească. Herman G. a luat-o la fugă. Și a doua zi dimineață, își aduce aminte acum, s-a tot gîndit dacă să le spună colegilor la școala sau nu. Și n-a făcut-o, mai ales că școala toată vuia după ce diriginta lor îi confiscase unui coleg de clasă o revistă porno pe care ăsta, Berbec, s-a gîndit Herman G., auzi, să vină cu ea la școală, o primise de la un văr din Italia.
Ce se aruncaseră băieții din clasă peste bănci să vadă goliciuni. Era pentru prima oară cînd femeile arătau mai mult decît o făceau în pozele de pe ciorapii Adesgo.
Cîtă incultură pornografică, cîtă ignoranță în acele vremuri, își spune Herman G. în timp ce urcă treptele spitalului. Poate și ăsta era motivul pentru care se tot spîrcîia pe hîrtie, scriind despre sex. Acum însă, acea lume a goliciunilor era departe. În fața lui se deschidea o lume mohorîtă. Și mirosul, mirosul care rămîne și în haine.
Pute, pute mai rău ca în Parisul secolului al XIX-lea, acolo unde într-o piață de pește se năștea unul dintre personajele care îl marcaseră pe Herman G.: Jean-Baptiste Grenouille – hahalera, parfumarul, urîțenia, zeul.
N-are nici o emoție cînd intră în salon. Nici cînd iese, pentru că între timp, bătrînul dăduse colțul. N-apucase să-l vadă. Ar fi vrut să-l întrebe, de ce Herman, și de ce îi părăsise. Banal, pentru că știa răspunsurile de la maică-sa. Herman, că așa îl cheamă pe nașu’, părăsit pentru că bătrînu’ vroia o viață mai bună.
„Dar și eu vreau o viață mai bună.”
În momentul în care Herman G. realizează ce gînd măreț îi trece prin cap, se oprește în mijlocul trotuarului și își aprinde o țigară. Pot avea o viață mai bună, își spuse, pot să fac lucruri frumoase. Herman G. n-are nici un dubiu că bătrînul, om înstărit, i-a lăsat și lui ceva.
Și primește bani, și nu puțini. La fix, aer curat, pentru că cele cîteva săptămîni de expediții îl cam secaseră financiar. Noroc cu povestirile despre „iese-intră”.
Își dăduse demisia înainte de a pleca în căutarea iubitelor pierdute. Pînă atunci, ca un funcționar. Cele 8 ore petrecute într-un birou nu mai existau. Luase decizia pe loc, într-o după-amiază, după ce citise o știre cu un bătrîn suedez din Malmö, care își găsise sfîrșitul sub un teanc de ziare. Adunase toată viața ziare și acum murise sufocat de ele. Oare, se întrebase atunci Herman G, oare ce-or face suedezii din Malmö la ora asta la care el este sufocat de munca de birou? Habar n-au de el, de Herman G. Își văd liniștiți de viața lor. Și demisionase.
Pînă ieși din România e mai greu. La volan, Herman G. a plecat să cunoască lumea. Cu banii pe care îi primise după moartea bătrînului, să tot colinde un an fără bătaie de cap. Deși își spusese că pleacă unde o vedea cu ochii, Herman G. știa precis unde avea să ajungă. La schi, în Austria. Îi plăcea așa mult să schieze. Dar nu prea avusese ocazia să iasă în altă țară. Schiase în România și o singură data în Austria. Plecase de-acolo și cîteva zile tot murmurase „ce țară au ăia frate, ce pîrtii”.
Două cafele mari, două red bull, două sandviciuri. Asta înseamnă cam 1000 de kilometri. E frontieră, de fapt fosta frontieră dintre Ungaria și Austria. Plecase la 7 dimineața. Acum era 9 seara și era la 1000 de kilometri de București. Tot drumul, Herman G. s-a întrebat dacă e bine ce face. Invariabil, după ce analiza pe toate părțile, răspunsul era, da, e bine ce face. Aceiași placă în fiecare dimineață, aceleași discuri în fiecare seară. Același loc în fotoliu, aceleași gînduri peste zi. Gata. Trebuia să pună punct.
Cînd l-a luat în mașina pe preotul burtos și-a adus aminte de anii facultății cînd facea autostopul cu cele cinci degete fluturînd, hai, luați-mă și pe mine pînă la Pitești. Sau pînă la Sibiu. Sau, de ce nu, pînă la Praga, așa cum îl fascinase cu povestea, poate minciuna, Bogumil, un tînar praghez care pretindea că făcea autostopul din India. Da, din India pînă în Cehia dureaza cam trei saptamîni i-a spus cînd l-a ajutat să bage rucsacul mare în portbagajul mașinii de teren. Dormit în benzinarii, spălat tot acolo. E mare, e gratis băieți, vă duc pînă la Pitești, în engleză dacă se poate, da, pe el îl las la Budapesta, eu acolo merg. Să-mi scrii, Bogumil, să știu cînd ai ajuns. Pe hîrtie, la poștă. Nu mai scriem de mîna, avem mail acum. Da părinte, te duc pînă la Arad. Ai noroc, eu merg mai departe. Așa e și bunătatea Domnului, iaca, așa e ca cîmpurile astea nesfîrșite. Nelucrate, părinte, cu buruieni. S-au oprit de două ori, pe Valea Oltului și apoi după Deva, și Herman a fost foarte mirat de pofta de mîncare a slujitorului lui Dumnezeu. El abia dacă a îmbucat două pateuri, părintele și-a făcut de cap cu ciorbă și friptură. Cam multa zeamă, părinte, nu te balonează, îl întreabă înainte să oprească să facă plinul la Arad. Nu contează ce bagi în gura fiule, contează ce scoți din gură. Mulțumesc și Domnul să te aibă în pază. Drum bun.
„Și dacă dau chix, mă întorc. Care-i problema?” Herman G. e într-un sexy club, la nici 20 de metri de camera pe care și-o luase peste noapte. E chiar pe marginea autostrăzii și e mai mult decît sexy club. Ce frumoase sînt fetele, și da, nici nu apuci să te așezi la masă că vin și te întreabă de sănătate. Pentru 50 de euro, poți să stai în compania lor intimă. Totul se plătește la bar. Și băutura și fata.
Drumul lung îți dă o stare de oboseală plăcută. Iar cele două băuturi energizante fac minuni. Da, pentru că toată acea noapte, Herman G. o va petrece alături de fete. Iar 5 dimineața îl găsește perfect lucid, cu o fată care îi plînge pe umăr și cu alta care dansează lasciv în fața lui.
La fel de lucid ca atunci cînd intrase în acel bar. Se gîndise că e doar un loc unde dansează fete dezbrăcate. Își luase o bere și se așezase pe o canapea.
– Îmi iei ceva de băut? La granița dintre Ungaria și Austria, o întrebare banală, în engleză. Și o fată frumoasă.
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească