Se foiește cu cartea în mînă, dă pagina plictisită, apoi deschide tableta și îmi dă să citesc. Pufnește din cînd în cînd, ce grețos. Și am fost colege de bancă. Cîte like-uri are acu’, hmm.
Un act de curaj făcut de o adolescentă de 18 ani a impresionat internetul și a transformat clipul postat de aceasta pe YouTube în viral. Tînăra își povestește viața, încercarea de sinucidere și drumul spre fericire.
Clipul a fost vizionat de peste jumătate de milion de oameni din ianuarie pînă acum, a strîns 7.000 de like-uri și sute de comentarii. Mai mulți dintre cei care au lăsat un mesaj spun că se gîndeau să-și ia viața, dar inițiativa Isabellei i-a salvat.
„Bună tuturor. Mă numesc Isabelle. Am 18 ani. Am fost diagnosticată cu depresie. Recent, am vrut ca totul să se termine. Am vrut să renunț. Mă săturasem să fiu abuzată și jignită, tot timpul, în fiecare zi. Așa că am încercat să mă sinucid. Însă în curînd am aflat că acesta nu este răspunsul. După spitalizări repetate și schimbări de tratament, încep să simt că trăiesc din nou. Vă rog să distribuiți acest video în speranța că cineva ca mine îl va vedea și va simți că e mai puțin singur.”
– E vedetă.
Mi-a smuls tableta înainte să apuc să termin. A pus-o înapoi în geantă și a deschis din nou cartea.
Primul gînd a fost să mă întorc în România. Mă uitam la fata asta tînără care nu-și găsește locul la 18 ani. Locul pe care nu ți-l găsești la nici o vîrstă, acel acasă care nu e niciodată acasă orice ai face. Îi urmăream ochii cum i se plimbă pe paginile scrise mărunt, jocul nervos cu o șuviță pe care o tot învîrtea în jurul degetelor, ce comune sînt astfel de ticuri. Partea dreaptă a capului începe să mă doară iarăși. Din ce în ce mai tare durerea scrijelește timpanul drept. Încerc să mă concentrez la jocul mîinii ei.
O coadă de veveriță, ba nu, de vulpe, e atașată la un tren. Care pleacă din România, străbate Ungaria și ajunge în Austria. După o pauză de cîteva luni ia drumul Franței. Între drumurile mari există drumuri mici, pe care le-am străbătut atîrnat de o firească dorință de viață, un impuls că poate o dată și o dată o să fie bine. Îmi strîng șuvița în palmă. Se termină povestea, acul pickup-ului zgîrie cartonul. Se oprește brusc, părul îl simt deja cald. De ce o tînără de 18 ani vrea să se sinucidă ? De ce un bărbat de 34 de ani vrea să nu fie găsit pe un munte ? De ce un alt bărbat de aproape 60 de ani citește scrisori de la un alt bărbat de aproape 90 de ani care îi e și tată. Au în comun toți înfășuratul părului pe deget?
Au trecut două zile pînă cînd Yvonne a rupt tăcerea. A bătut la ușă, mai s-o spargă, și mi-a adus un croissant cu unt.
– Cafeaua o dai tu.
Se plimbă în cei 20 de metri pătrați și cît timp aștept să termine espresorul, ia din rafturi două cărți. Scoate din nou tableta.
– L-au gasit pe un tip înghețat pe munte. Schior. Ce tare, să mori înghețat. Cică e cea mai tare moarte ever. Te ia o căldura, îți aduci aminte de lucrurile frumoase din viață, hmmm, la mine ar fi simplu că sînt puține, și apoi visezi. Așa scriu cercetătorii. Așa vreau să mor și eu. N-am chef să mor în pat sau la spital. Poate înecată, ce chestie. Tu schiezi ?
I-am smuls tableta din mînă. Mi-a căzut în timp ce citeam. Menghina își face datoria iar. Sînt culcat în zăpadă, simt fulgii cum mi se preling pe fruntea fierbinte și îmi intră în ochi. Îmi scot cagula să pot respira mai bine, dar zăpada își face loc și ajunge în gură. Am buzele fierbinți, știu, sînt peștișorii pe care i-am regăsit. S-au întors și acum își fac de cap. Cum se spune mendre în franceză ? Da, fac ce vor ei adică. Nu merde, mendre. O lună în Franța și apoi o nebunie în România?
Am găsit un bilețel dimineață.
„Îmi place să vorbesc cu tine. Îmi place să mă aud pe mine. Nu prea spui tu multe cuvinte, ai misterul ăsta de nu știu cum să-i spun, poate nici franceză nu știi prea bine. Mie îmi convine. Mă înțelegi dacă vreau o cafea, iar dacă nu mai spunem nimic, scot tableta. Tu citești, nu mă deranjează. Oamenii vorbesc deja, ne văd. Ce caut eu cu un străin pripășit, aciuat – am căutat în dicționar. Noi nu ne iubim, nu? Yvonne.”
Am rămas în casă pînă seara tîrziu. Am avut febră, iar durerea de cap nu vrea să se mute. Stă acolo în partea dreaptă, nu dă semne că ar ști să facă christiane, am zîmbit la gîndul ăsta frumos. Se duce de rîpă totul, dacă a fost ceva ce ar fi putut fi. Ce s-a întâmplat în acea sală de cinema de la Châtellet – Les Halles, acolo unde după 11 seara îmi spuneai că nu e bine să rămînem pentru că e plină zona de magrebieni gata să bage cuțitul în tine? Fac ceva pe islamul lor, noroc că nu înțeleg româna, deși islam sună la fel și în franceză.
Decretam fără echivoc că e cea mai stupidă religie, cum să obligi o femeie să poarte o pînză pe față? Haide, Hermann, să ne uităm la film. Tăceam, și apoi, la un pahar cu vin vorbeam despre noi.
E a doua seară în care mergem să mîncăm la restaurantul de lîngă hotel Beaugrenelle. E aproape de podul care duce spre Casa Radio, spre Rue Avenue Kennedy. E și un Monoprix, chiar la colțul de lîngă metrou. M-am obișnuit să-mi fac cumpărăturile acolo. Între hotel și restaurant, chiar în fața unei spălătorii automate, pe gura de canal de pe trotuar e din nou bărbatul acela care cîntă la muzicuță. Fantaisie impromptu. Ies aburi din jurul lui. Are un rucsac gri pe care își sprijină capul. Am ales iarăși terasa, e încălzită cu instalații cu gaz, și e aproape plină deși sînt cîteva grade peste zero. Masa de lîngă geam, de unde un acvariu imens ne arată viața peștilor, e liberă.
– E un film chilian, Viața peștilor, ar trebui să-l vezi. E așa frumos, ce-am mai plîns la filmul ăla. Îmi spunea că nu se cade, adică nu e frumos, mi-a zis, cînd am întrebat-o ce înseamnă să te smiorcăi, adică să plîngi, e doar un film. Îmi venea să arunc cu casca de motocicletă în sală și să-l las acolo. Un prost, puști, oricum nu era de mine.
Yvonne mă ciupește de mînă și îmi arată un pește care își lipise buzele de geam. Era negru cu roșu, ca o țigară aprinsă în beznă, poate puțin mai gros.
– Vrea să vorbească cu tine.
– Privește atent la masa din diagonală. Ea, își dă părul pe spate la fiecare trei secunde, se uită în jos să își mascheze sînii, el dă indiferent din mîna dreaptă atunci cînd îi explică ultimele evoluții ale monedei unice. Euro, cum i se zice. Pe ea n-o interesează, pe el nu-l interesează ce crede ea. Pînă și noi, peștii, avem ceva de spus. E o seară eșuată, vor face sex chinuit, vor stinge lumina. Muah, muah, e semnul nostru că vrem intimitate fără ca o grămadă de cretini să se holbeze la noi în acvariu, voi nu înțelegeți, și apoi vor dormi gîndindu-se fiecare la ce vor face în ziua umătoare. Tipic. Mută-ți privirea mai la stînga, da, la femeia cu văl, care soarbe din supa făcută din niște rude de-ale mele, nu își ridică ochii din farfurie și vezi, vezi, nu vorbește. Cei doi masculi îi urmăresc mișcările și așteaptă să se termine totul. Soțul și cumnatul, adică stîlpii viitoarei familii ce tocmai pornește în căutarea lui Alah, mon Dieu, nici El nu mai e cum era pe vremuri.
– Au lămurit disputa legată de burqa ?
– N-a fost nici o disputa legata de burqa.
– Oare ea e îndrăgostită de el ?
Yvonne a pus întrebarea. Peștele își mută plictisit ochii de la noi.
Nu răspund, iar puțin mai tîrziu, întins în pat, mă gîndesc dacă nu sînt cam nepoliticos cu ea. Nici la această întrebare nu găsesc răspuns. Caut pe internet informații despre schiorul care a fost găsit înghețat. L-au transportat cu elicopterul de pe Hintertux, e un ghețar periculos, îmi aduc aminte de el, iar site-urile de știri din Austria scriu că, din primele informații, ar fi vorba de un scriitor cunoscut din Viena. E și o poză, prost făcută, la coborîrea din elicopter a echipajului. Intru pe un site local al unei televiziuni din Salzburg, Orf 3, și desigur știrea zilei e despre cum muntele nu iartă. Nu e patimă, nimeni nu acuză pe nimeni, sînt în platoul talk-show-ului invitați salvamontistul care l-a găsit pe Hermann Bormann pe munte, născut în Steyr, Austria superioară, în 1964, un medic psihiatru și un fost campion la proba de coborîre din partea Austriei la campionatele din anii 2000. Deși tabloidele insistă pe sinuciderea cauzată de o boală fără leac, o durere continuă de cap, invitații acestei televiziuni analizează atent și cu argumente cauzele care au dus la deces. Nici un cuvînt despre sinucidere.
Am început să caut articole despre el, interviuri pe care le-a dat de-a lungul timpului. Mi-a atras atenția un material amplu publicat în Salzburger Nachrichten în urmă cu aproape un an. Ziua în care a fost intervievat scriitorul e aceeași cu ziua în care am fost eu găsit pe munte. Spunea acolo că are insomnii puternice cauzate, crede el, de o ședere de trei nopți într-o casă din Semmering. Ajunsese acolo la recomandarea unui prieten și în cele patru zile chiar s-a simțit bine. A mers să schieze prin locuri cu zăpadă virgină, a început să lucreze la un nou roman, o dorință pe care a simțit-o de nestăpînit chiar din prima seara cînd și-a cerut scuze celor prezenți la masă și s-a retras în camera de la etaj. La întoarcerea spre Viena, chiar în apropiere de casă, i s-a făcut brusc rău. A tras pe dreapta pe autoband și, la insistențele ziaristului care îi lua interviul, da, a spus că a avut halucinații în acel moment. E greu de spus cît a durat, o jumătate de oră, două ore, oricum, cînd și-a revenit era deja seară, iar zăpada acoperise mașina în întregime. Ningea într-una, își amintește, și parcă intrasem într-o hrubă ce mă proteja. Îmi plăcea să știu că sînt acoperit de zăpadă. Ca un iglu. Cînd mi-am revenit și am ajuns acasă, spunea H.B., am căutat informații despre un personaj abominabil. Avem un nume comun, atît. Bormann. A devenit însă o obsesie din acel moment și mi s-a dus dracului somnul.
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească