Intr-adevar, libertatea reportericeasca a investigatiei banalului cotidian, cu marja lui de insolit si de paradoxal, constituie si in acest voluma orientarea principala. Chiar poemul cu care se deschide cartea (Baiesita n-are leafa) spune aproape totul despre lumea de interferente si asteptari ciudate, despre vagul si realul brutal ce-si dau mana glisand profund intr-un timp inventat, dar pe care il recunoastem ca al nostru. Inca o data, acest autor de cursa lunga (si in doua limbi) se dovedeste a fi un abil manuitor al limbajelor, un constructor slujindu-se de goluri evocatoare si de plinuri prezenteist-superflue, astfel incat ironia ce se degaja devine insasi respiratia textului.
Poemul total (ce vezi, ce auzi, ce gandesti, ce-ti amintesti, ce imaginezi, ce ti se dicteaza din subconstient…): raspantie a drumurilor presimtite, colaj de stari si de evenimente, predispozitie launtrica revarsata-n cuvinte. Combinatie de postsuprarealism si prozaism ame-rican, o lunga si nonsalanta scrisoare catre un prieten ori catre iubita, volumul acesta ascunde o discretie a tonului invers proportionala cu amplitudinea trairilor, lirismul decantat care rezulta indicand, dupa noi, tocmai revenirea sensibila la graiul matern si critica incorporata a exceselor lingvistice ale tineretii. Daca se poate vorbi de o discretie suprarealista, atunci ea e incorporata-n plusul mochetei lui Klimt si-n sclipirile pale ale luminatoarelor pasagiului Vilacrosse pe acea linie invizibila ce uneste spatiile si timpurile unei vieti parasite si apoi recastigate.
Ternul urban, descris fotografic, e mai intotdeauna patul germinativ al unor tasniri miraculoase, al unor ipoteze meditative pline de candoare. Dintr-un astfel de aliaj sunt faurite poeme de-o simplitate si majestate memorabile: “azi ai oprit o femeie din drum doar privind-o/ ai facut-o sa treaca strada si sa vina spre tine/ chiar daca tu nu ai facut altceva decat/ sa intorci capul/ exact in momentul acela/ si apoi sa te indrepti in directia opusa// cei mai lucizi dintre noi au disparut/ inainte de a putea traversa pentru fiinta linistita si furioasa/ pe care doar tu ai vazut-o/ cea care se opreste de cealalta parte a strazii/ nemaistiind incotro s-o porneasca// in fiecare dimineata ne imbracam unii ca altii/ ne amestecam unii cu altii/ pentru cateva clipe inca ne tavalim in urmele viselor/ de peste noapte/ mult mai tarziu decat niciodata ne intalnim” (Aceeasi gramatica).
Ceva din premonitia versetelor biblice ori a vechilor divanuri orientale, o intelepciune de dincolo de timp ne impresoara, lectura nu e decat un mod de a pactiza cu marile forte (Hazard, destin, Dumnezeire), de a le insoti din partea nevazuta a limbajului. Hazardul obiectiv al suprarealistilor se transforma intr-o mistica voalata; intalnirile surprinse frust impresioneaza, devin un fel de ready-made ce nu mai au nevoie de nici un comentariu: “taranca batrana deghizata in florareasa/ care isi comenteaza fiecare gest cu un singur cuvant/ ferigi ferigi ferigi ferigi ferigi” (La Ruine). O poezie a realului cel mai real, dar care se impune prin resursele sale de invizibil (citeste: sugestie metafizica), o poezie in care inaparentul conteaza foarte mult caci leaga figurile vizibile intr-o retea polisemica, singura creatoare de arta autentica.
*) Sebastian Reichmann, Mocheta lui Klimt, Editura Cartea Romaneasca, 2008, 72 pag.