Despre Amelie Nothomb, se spune ca are, in materie de scris, o regularitate de galinacee: in fiece toamna, de paisprezece ani incoace, “oua” cate un roman. Pentru ca au pierdut startul, editorii romani, dornici sa se sincronizeze, se bulucesc acum sa-i publice cate doua-trei volume pe sezon. Lucru absolut laudabil in cazul tinerei belgience, care nu este doar o autoare cu priza la public, o fabricanta de best-seller-uri la norma, si deci o sursa garantata de succes financiar, ci si o scriitoare de prima mana, “amenintata” anual ba cu Renaudot-ul, ba cu Medicis-ul, ba cu (scuzati de vorba proasta!) Goncourt-ul. Iata, bunaoara, editura Polirom ii va edita in saptamana ce vine traducerea productiei din 2004, intitulata Biografia foamei.
Roman-eseu-autobiografie, volumul poate fi citit, ca si ultimele Beigbeder-uri (cu care, de altfel, nu are nici in clin nici in maneca sub raportul preocuparilor literare), incepand cu orice pagina, de la coada la cap, sau de la mijloc in sus. Nu ca n-ar avea poveste, suita cronologica a evenimentelor, sau evolutie narativa, ci doar ca fiecare episod isi este suficient, are miez sau, daca nu-l are, coaja sa stilistica este atat de hranitoare si savuroasa, incat ii tine locul. Din spiritul bucatariei franceze, autoarea a retinut pentru aceasta carte parcimonia (circa o suta de pagini standard), dar nu si pretiozitatea: decoratiunile ei “culinare” nu au fadoarea butaforiei, ci consistenta, adeseori indigesta, a felului de mancare in sine. Este un elogiu desantat al poftei, al aspiratiei catre “la grande bouffe”, un concert cu multe alamuri si o generoasa partida de percutie inchinat tuturor felurilor de foame (in care nu cea din urma este setea). Foamea fizica, foamea intelectuala, foamea de iubire, foamea de schimbare si de inertie, foamea de frumos si foamea de urat. Cvasianorexica povestitoare (si, simultan, eroina) este un Gargantua anxios care nu destainuie pomelnice de sosuri, gigot-uri si trufe, ci insira ca pe matanii bizareriile personale in materie de infruptare. Nu orice mancare e buna, ci doar mancarea ei, hrana echivoca si patetica pe care ea o inventeaza. Hulpavenia si lipsa de discernamant a uriasului devine la ea un solilocviu extaziat al zaharurilor (“daca Dumnezeu ar manca, atunci ar manca dulciuri”!) si un exercitiu de excludere a gustului comun. Cum toata cartea istoriseste calatoriile lui Amelie (din frageda pruncie pana la douazeci de ani), fiica de diplomat care isi insoteste, rabdurie dar pe un fond de eterna iritare, familia in insulele Vanuatu, in China, SUA sau Bangladesh, iata un episod al delirului papilelor trait in Japonia. Nu veti auzi de sushi sau miso sau teriaki, ci de subtilul gust al rufelor spalate. Fascinata de cearceafurile proaspat intinse la uscat, micuta se apuca sa le muste si sa le mozoleasca, asa incat sa poata simti inefabilul gust al detergentului. Tot asa, apetitul sau pentru bautura nu cunoaste nuantele traditionale, sucurile, cocteilurile sau cafeaua cu lapte, ci se dezvolta navalnic in directia absorbtiei unor cantitati nesimtite de apa. Sau, dupa caz, si asta inca de la varsta de cinci ani, de whisky.
O carte delicioasa, care ne dezvaluie un “chef” ale carui gesticulatie si ritualuri gastronomice sunt absolut seducatoare, dar din mancarurile caruia ar fi mai bine sa nu gusti niciodata. Sau, oricum, nu in cantitatile recomandate in retetar.