Babilon – premeditarea (editura Zona Publishers, 2015), autori Amelia Stănescu și Petru M. Haș, anunță din titlu discursuri diferite, dar, prin pregătire, o comunicare în ciuda diferențelor. Căci ce ar putea fi mai antagonistic decât poezia senzual-elegantă a kiustengencei și corozivitatea accelerată și fragmentată a nemilosului arădean? Premeditarea ce a împiedicat completa babilonie a fost posibilă poate datorită existenței profesorale a autorilor, precum și francofiliei lor.
Volumul este un dialog poetic ce amintește improvizațiile renascentiste, o continuare deviată prin clinamen ce susține suspansul. Poeta deschide duetul în gamă majoră, invocând pestilențele cărnii: „Îți detești durerea când ar/trebui, de fapt, să o adori/venerându-ți înfrângerile/ridicând la rang de slavă/noroiul lipit de coapse/promiscuitatea zilnică/emfaza” (***). Surprinzător, poetul reacționează metaforic, cu nițică șugubenie de avertizare: „tăcerea acestui foșnet al timpului trece de la o zi la alta”, însă nimic nu e atât de fluid, căci sunt „atâtea constrângeri facturi pe nobila respirație”. La profunzimile ei, el răspunde tot mai ironic, cu un academism mecanic: „mai rar așa natură/care zi și noapte orientează/natura în natură”, ori cu un metaforic buf: „ochii draga mea sunt o faună” (***), după care pur și simplu rupe zăgazul darwinismlui social: „curva o să devină om și omul curvă” (Un texte sur la Loire). Te-ai aștepta ca Amelia Stănescu să mimozeze. Cine a ascultat-o însă interpretându-și textele, are habar de forța feminității ei. Replica vine urgent și desființează orice conotație negativă. Prihana devine atu: „anii au trecut sensurile cuvintelor s-au inflamat/și așa a rămas ca în toate cărțile/numai despre curve și curve s-a tot cântat” (Un texte au bord de la mer noire).
Flexibil, Petru M. Haș recurge atunci la strategia adamică, Paul et Virginie: „între timp ne facem get beget africani/umblăm în pielea goală//și ca să nu se spună că suntem chiar dezbrăcați/ne-ncingem mijloacele cu ecuatorul” (***). Flirtul poetic nu se-nfierbântă ca-n veacul iluminist, căci Amelia Stănescu investește în dicția biblică: „câteva zile am stat eu la soare/și pieii mele i-a priit nisipul uscat” (***). Apropourile ating o prețiozitate delicată, rococo, până când Amelia Stănescu rupe ritmul cu un foxtrot periculos: „speranța va lua startul/cu niciun pistolet încărcat/către tâmplă” (***). Atât îi trebuie lui Petru M. Haș ca să îi dedice o utrenie à la Thélème a lui Rabelais: pi(zd)oasa utrenie de la mănăstirea vertebratelor. Poeta îi intonează verlainian de l’amour avant toute chose, ceea ce îl satisface suficient pe arădean încât să bemolizeze patima până la superbele volute avangardiste din Văduva Generalului: „Pesemne că-ncepuse să-mbătrânească/deoarece pe Arkadi Petrovici îl preocupau tot mai mult//bibliotecile de provincie/unde cu reverență se prezenta:/NOI SUNTEM MANUSCRISELE DE LA QUMRAN//Alteori făcea tumbe pe care în mintea lor/cetățenii le considerau reprobabile,/deși el pur și simplu se plimba printre ei/având în fiecare dintre mâini lumânări și pahare” (mi s-a întâmplat să fiu de față la recitarea acestei poezii de către autor într-un liceu. Efectul a fost nimicitor). La așa text nu putea urma decât o declarație: Am mare nevoie să mi se facă dor de tine.
Acestea sunt punctele de sudură ale volumului, când dialogul și improvizația inteligente chiar funcționează. Dincolo de ele, fiecare dintre cei doi își construiește propriul discurs, așa cum îl știm. Petru M. Haș mizează pe inteligență și frondă, iar când ele îi reușesc este inegalabil, când nu, doar țepos. Amelia Stănescu investește în subtilitate și sugestie sentimentalo-erotică, care pot fi fermecătoare sau numai romanțios-pedante. În cazul ei, unele fragmente sunt minunate tocmai datorită simplității mișcătoare: „dar cine n-a iubit măcar în taină/savoarea dulce a durerii/sau chinul de a fi-ntr-atât de aproape” (***). Altele se intensifică, paradoxal, prin scepticism: „obosim fără efect/dragostea e o factură la curentul electric” și „doar Dumnezeu ne mai scrie de mână caligrafic” (***). De multe ori și fastuosul decorativ îi reușește: „bine se mai juca în cuvinte/Sultanul/falnic îi era visul premeditat/mătăsuri de stele-i curgeau pe la tâmple/și plin de licoare pocalul” (***). Și chiar dacă partenerul ei intră pe contrapunct, lucrurile se pot îmbina fericit: „mângâia-ți-aș fereastra dinspre mare”, „lumea s-a îndosariat/stă ca proasta-n dosul primăriei” (***).
Tandem insolit, așadar, între un poet cu sarcasm de factură șaptezecistă și o poetă cu sensibilitate șaizecistă, dar de mare succes și în post-postmodernism. Îi unește inteligența și înregistrarea sinceră ori mascată a emoției. Babilon este o carte ce are capacitatea de a incita și fermeca publicul la lectură și bine ar fi ca autorii să ne ofere șansa să îi degustăm și în interpretare, pe lângă scriitură.