În fiecare din nopțile solstițiului de iarnă,
alunecă peste mine cântecul Păsării Emanuelle. Și,dimineața, brațele mele strălucesc orbitor, ca
două pârtii de schi. Dar niciodată n-am putu afla,
după dantela urmelor, direcția spre care se îndreap-
tă, de fiecare dată, invizibila pasăre Emanuelle.
Și în fiecare din nopțile solstițiului de vară,
peste mine urcă țipetele păsării Emanuelle; diminea-
ța, pielea brațelor mele e sfâșiată ca de subțiri plu-
guri de cristal. Dar niciodată n-am putu afla din ce
parte anume s-a întors Pasărea Emanuelle, al cărei
zbor nu poate fi auzit, nici văzut.
Numai primăvara, în nopțile echinoxului – când
orele nopții atârnă la fel cât cele ale zilei – brațele
mele se ridică, simetric, într-o stranie levitație,
și deasupra lor, aerul devine, pentru o clipă, cumplit
de rece, de parcă peste cumpăna mâinilor mele se rosto-
golesc ouăle de gheață ale Păsării Emanuelle, despre
ai cărei pui nimeni n-a fost auzit, niciodată, spunând
vreun cuvânt.
Din volumul Dorin Tudoran, Semne particulare, Editura Eminescu, 1979