Te poți îndrăgosti de o țară și încetul cu încetul ea să îți acapareze existența, chiar dacă nu îți părăsești patria? Sunt câteva persoane fericite la noi, în asemenea situație paradoxală, pe care nu poți decât să le invidiezi cu mare prietenie și admirație. Angela Hondru mi-a dezvăluit, de niște ani buni, frumoasa nebunie a celor îndrăgostiți iremediabil de Japonia și care nu contenesc să tot exploreze civilizația și cultura niponă, împărtășind și altora din revelații, o dovedesc traducerea marilor scriitori niponi, ghiduri de inițiere în mitologia și literatura niponă.
Cărticica ei recentă, de o sută și ceva de pagini, în format de buzunar – “Scrisoare către Japonia”, m-a făcut să înțeleg sursele și resursele unei pasiuni ieșite din comun. Relatarea celor peste trei decenii dedicate Japoniei nu este o ficțiune, ci experiență reală, presărând cu finețe detaliile: cum i s-a trezit curiozitatea pentru Țara Soarelui Răsare (firește, tot de la cărți, și tot într-o bibliotecă, a Academiei), cum a pornit studiul limbii și, mai târziu, al literaturii, ce anume i-au revelat călătoriile în Japonia, proiectele de cercetare.
Angela Hondru a descoperit sărbătorile japoneze și cultura tradițională, pe care Japonia o păstrează încă, deși presiunea globalizării se simte și acolo. Și prima observație reținută din cartea ei este puterea formidabilă a spiritului japonez de a asimila creator și original toate influențele ce i-au traversat istoria, fără să fie simplă imitație, ci veritabil creuzet ce topește și recreează mereu, indiferent că este influența chineză din secolele medievale sau recentele influențe occidentale.
Cartea cuprinde un calendar al sărbătorilor, ordonate pe firul unui an, dar prezentarea lor împletește observații de antropolog cu percepția subiectivă. Afli astfel mulțime de lucruri minunate despre masa de Anul Nou japonez, despre sărbătoarea florii de cireș traversând arhipelagul de la sud spre nord, despre originea sărbătorilor pornite de la vechi ritualuri de pacificare a calamităților, ce au devastat de secole țara, de pregătire a recoltei de orez, despre obiceiurile din diferite epoci și din diferite orașe. Și mai ales afli cât de diferită este relația sacru – profan în lumea nipona.
Culorii și fastului exterior le corespunde în interior miezul unui rit cât și trăirea intensă a participanților, căci sărbătorile implică toate vârstele. Citind printre rânduri începi să vezi alt mod de a fi în lume și altă educație: legătură periodic reiterată cu strămoșii, ce devin spirite protectoare, sentimentele puternice față de trecutul familiei, față de tradiția ce se cere perpetuată, sărbătorile pregătite și înțelese ca purificare și apoi acumulare de energii benefice, perpetua armonie cu natura și ritmurile cosmice, atât de subtilă încât pentru un ochi neexersat rămâne invizibilă.
Ca să înțelegeți cât de interesante sunt toate episoadele narate voi enumera câteva detalii: sărbătoarea Aoi-matsuri din Kyōto se mai numește și “Sărbătoarea Nalbelor”, fiindcă în perioada Heian (794-1185) se credea că nalba are puterea să preîntâmpine tunetele și cutremurele. Sau “Dansul bâtlanului” se practica din secolul XVII ca dans de exorcizare a spiritelor verii. Iar dansul sacru kagura dezvăluie pleiada zeităților conjurate de japonezi, demonii ce au nevoie de îmblânzire. Să mai adaug că asemenea sărbători durează și 20 de ore, iar procesiunile se întind pe sute de metri sau kilometri întregi.
La sfârșitul lecturii, înțelegi că te-ai delectat cu o salbă de povești, fiecare sărbătoare își are mica ei poveste, legată de un împărat ori un timp din istoria țării, de un templu sau de o personalitate. Fiecare poveste vibrează și vibrația o dau impresiile autoarei care a intrat în rezonanță cu spiritul japonez. Și intuiești că Angela Hondra a ales formula scrisorii ca declarație de iubire pentru Japonia, singura ce ar putea mângâia pe cei ce s-au obișnuit să îndure catastrofele cu o demnitate și discreție ce amuțesc orice tentativă de compasiune.
Angela Hondru, Scrisoare către Japonia, Editura Enciclopedică, 2011, 124 pag.