Un roman ciudat, interesant, care ar fi putut fi excelent dacă, după umila noastră părere, ar fi fost mai puțin stufos*). Oricum, un roman bun care se citește cu plăcere, cu o tramă mai rar descoperită în vreo carte. Jordi Puntí (n. 1967) este prozator, traducător, jurnalist și, totodată, unul dintre cei mai cunoscuți ambasadori ai literaturii catalane contemporane. A debutat în 1998. Pentru Maletes perdudes (2010) a câștigat numeroase premii — Premiul Librarilor (2010), Premiul Joaquim Amat-Piniella, Premiul Național al Criticii (2011) și Premiul Lletra d’Or (2011) și cartea a fost tradusă în peste zece limbi.
Un catalan, abandonat în copilărie de tatăl său, află că mai are trei frați vitregi, cu același prenume, împrăștiați în tot atâtea colțuri ale Europei. Cei patru se întâlnesc, stabilesc să se vadă cel puțin o dată pe săptămână să reconstituie istoria tatălui, apoi fac tot ce se poate să-i dea de urmă, într-un mod aproape polițist. Viața lui Gabriel Delacruz Expósito este reconstituită prin mărturiile celor patru fii nelegitimi — Cristóbal, Christof, Christopher și Christophe.
„Avem aceeași amintire. E foarte devreme. Tocmai a răsărit soarele. Toți trei – mamă, tată, fiu – căscăm de somn. Mama ne-a făcut ceai, sau cafea cu lapte, iar noi îl bem fiindcă așa trebuie. Ne aflăm în sufragerie, sau în bucătărie, așa de tăcuți și de liniștiți, că parcă am fi niște statui. Ni se închid ochii. Nu după mult timp auzim un camion care oprește în fața casei și claxonează o dată. Deși îl așteptam, răgetul este atât de grav, încât ne sperie și ne alungă somnul. Geamurile ferestrelor tremură pentru o clipă. Vecinii probabil că s-au trezit. Ieșim în stradă să ne luăm rămas-bun de la tatăl nostru, care se suie în camion, scoate brațul pe geam și schițează un zâmbet în timp ce ne face cu mâna. Se vede cât de rău îi pare că pleacă. Sau nu. N-a stat decât două zile acasă, cel mult trei. Cei doi tovarăși ai lui de camion ne strigă pe nume și ne fac și ei cu mâna. Timpul trece cu încetinitorul. Pegasoul se pune în mișcare, îndepărtându-se greoi, de parcă și lui i-ar fi lene. Mama e în capot și poate varsă o lacrimă, sau poate nu. Noi, copiii, suntem în pijama și papuci, iar frigul ne îngheață picioarele. Intrăm în casă și ne băgăm iar în patul care încă păstrează un pic de căldură, dar din pricina gândurilor nu mai adormim la loc. Ne fierbe capul. Avem trei, patru, cinci, șapte ani și am retrăit această scenă de câteva ori. Acum nu știm asta, dar este pentru ultima oară când ne mai vedem tatăl.”
Mai departe: „Suntem patru frați – sau frați vitregi, mai bine zis -, fii ai aceluiași tată și a patru mame foarte diferite. Până acum un an nici nu ne cunoșteam. Nici măcar nu știam că toți ceilalți, risipiți prin lume, există. Tata a vrut să ne numim Christof, Christophe, Christopher și Cristòfol – Cristóbal, până la moartea dictatorului Franco. Pronunțate așa, dintr-o răsuflare, cele patru nume par o declinare latinească neregulată. Christof, nominativ germanic, s-a născut în octombrie 1965 și este imposibilul moștenitor al unei stirpe europene. Christopher, genitiv saxon, a aterizat aproape doi ani mai târziu, geneza sa lărgind și nuanțând subit înțelesul unei vieți londoneze. Acuzativul Christophe a întârziat ceva mai puțin – nouăsprezece luni -, iar din februarie 1969 a devenit complementul direct al unei mame singure, o franțuzoaică. Cristòfol fu cel din urmă care se manifestă: un caz circumstanțial, complet definit de loc, spațiu și timp, ablativ al unei limbi fără declinare.”
De ce sunt numiți toți „Cristofor”? „Sfântul Cristofor este patronul tuturor conducătorilor de vehicule motorizate, iar noi, cei patru fii, eram ca niște mici ofrande pe care le depunea în fiecare țară, lumânări aprinse care să-l ocrotească în timpul drumurilor cu camionul.” Mai spre finalul romanului descoperim adevăratul motiv al repetării numelui.
Narațiunile celor patru „cristofori”, bazate pe relatările propriilor mame, refac viața camionagiului Gabriel abandonat la naștere, crescut la orfelinat, angajat al unei firme din Barcelona de transport internațional, căruia îi place să trăiască, e un donjuan redutabil, hoț de bagaje și ajunge în cele din urmă cartofor. Cititorul e purtat prin Europa unor momente cheie, foarte reușită fiind revolta studenților parizieni din 1968. În trei țări diferite, Gabriel Delacruz întâlnește câte o fată care se îndrăgostește de el, îi face câte un băiat, dar nu-l vrea și de bărbat. Camionagiul îi vizitează pe rând, la câteva săptămâni sau câteva luni, când ajunge cu vreun transport în zonă. Apoi dispare. „De fapt, «a dispărea» nu este verbul cel mai adecvat, iar dacă ne-am hotărât să îl căutăm este ca să dăm acestui cuvânt un sens. Ca să îi dăm un trup. Poate dispărea doar cineva care mai înainte ar fi apărut, or nu e cazul tatălui nostru. Sunt aproape treizeci de ani de când nu l-am mai văzut, iar suma amintirilor noastre nu ne permite să îl portretizăm decât printr-o imagine încețoșată.”
Iar când cei patru fii își găsesc în cele din urmă tatăl, imaginea istoriei sale se modifică radical. „Cristofor” fusese întotdeauna pentru acest bărbat „sinonim cu posibilitatea de a fi fericit în viață”.
*) Jordi Punti – Bagaje pierdute, Editura Curtea veche. Traducere din limba catalană și note de Alexandru M. Călin