Paul Wolfowitz, una dintre cele mai controversate figuri ale politicii americane, a fost propus de catre presedintele Statelor Unite, George Bush, in functia de presedinte al Bancii Mondiale, ca succesor al lui James Wolfensohn.
Initial, presedintele american nu era de acord sa se dispenseze de serviciile lui Wolfowitz, care ramasese din mandatul anterior pe postul de adjunct al ministrului apararii. Profilul lui Wolfowitz il recomanda ca pe un reputat politolog, unul dintre membrii marcanti ai curentului dominant in administratia Bush, neoconservatorismul. Faima insa pe care o are posibilul viitor presedinte al Bancii Mondiale este aceea a unuia dintre cei mai infocati sustinatori ai interventiei americane in Irak, unul dintre ideologii asa-numitei raspandiri a democratiei si libertatii, chiar si cu pretul fortei.
Este importanta imaginea pe care o are actualul adjunct de la Pentagon, pentru ca Europa, cel putin partea criticilor razboiului din Irak, ii reproseaza lui Wolfowitz ca este mintea cenusie de la Casa Alba – chiar si celebra sintagma care impartea Europa intr-o lume noua si una veche, conservatoare, desi a fost rostita de Donald Rumsfeld (ministrul american al apararii), ii este atribuita, in laboratoarele de strategie politica internationala, lui Wolfowitz.
Cuvantul Europei este important in numirea directorului Bancii Mondiale, dar nu si cel mai greu, in conditiile in care exista o cutuma potrivit careia Europa numeste seful Fondului Monetar International, iar Statele Unite, pe al Bancii Mondiale.
Paul Wolfowitz este nascut in 1943, intr-o familie de evrei care au emigrat in Statele Unite. Tatal sau a fost matematician, profesor cu o reputatie consolidata in lumea academica americana. De altfel, si prima dintre diplomele universitare ale lui Wolfowitz este in matematica. A imbratisat in timp insa stiintele politice, devenind in anii ’70, mai apoi si in anii ’80, profesor la renumitele Yale si la Institutul Johns Hopkins. A fost cooptat de toate administratiile americane republicane in acest rastimp, slujind practic toti presedintii americani de la Nixon incoace, exceptia fiind democratul Bill Clinton.
In anii ’80, Ronald Reagan l-a trimis ambasador in Indonezia, o tara unde a negociat cu dictatorul acelor timpuri, Suharto, deschiderea catre principii capitaliste. Vorbeste mai multe limbi, iar una dintre ele este indoneziana.
Nu este doar un ideolog al neoconservatorismului, dar este si un deschizator de drumuri in impunerea mai multor concepte de politica externa la Casa Alba, iar unele dintre ele sunt acum pe buzele tuturor – unilateralismul sau atacul preventiv.
adelina.radulescu@zf.ro