Pe cât de ușor este să mărești taxele, pe atât de greu este să le scazi

Singurele avantaje ale disputei care se desfășoară în aceste zile pe tema numărului de români cu drept de vot este că iese la iveală cât de prost este administrat statul, dacă baza de date numărul unu – evidența populației, are erori semnificative și apoi că este adusă în dezbatere națională grava problemă a depopulării țării.

Faptul că sunt de o parte și de alta aduse argumente privind numărul populației, cu drept de vot sau fără, domiciliată sau nu în străinătate, reprezintă un exercițiu bun.

Dacă tot lucrează cu date, în sfârșit poate își dau seama oamenii care administrează țara că a guverna înseamnă a urmări indicatori și a le influența valoarea prin politici și nu a legifera așa cum fac de ani de zile.

Să își dea seama că în ultimă instanță acest criteriu, al numărului de oameni care trăiesc în România și nu fug pentru că nu au unde munci este cel la care trebuie să se raporteze pentru a-și evalua activitatea la guvernare.

Și câte slujbe au acești oameni, ce salarii, ce pensie medie, ce suprafață medie au locuințele lor, câte locuințe au apă potabilă și canalizare, câți medici sunt la mia de locuitori și câte terenuri de tenis. Și, de ce nu, câte medalii obțin la Olimpiadă. Câți bani a cheltuit statul cu bazinele de înot și ce medalii a obținut România la olimpiadă la acest sport? Cât a cheltuit pentru stadioane în ultimii patru ani și pe ce poziție este România în prezent în clasamentul FIFA ca urmare a acestor investiții? Cât a cheltuit pentru informatizare în școli în ultimii patru ani și cum au evoluat rezultatele elevilor în această perioadă?

Că dacă s-ar uita în statistici, ar vedea că lovitura dură dată consumului din 2010, din două părți odată – prin majorarea TVA și reducerea salariilor – s-a văzut imediat în câtă carne, cât lapte și cât zahăr au consumat românii. Faci o politică, adopți o măsură, ai un rezultat.

În 2010 consumul de carne a scăzut la 60 kg pe locuitor pe an, cu 7,5 kilograme mai puțin decât în 2009, consumul de lapte a scăzut de la 233 de litri la 224 de litri pe locuitor pe an, iar cel de zahăr de la 25 la 22 de kg pe locuitor pe an. Și ar constata că prin această scădere brutală România s-a întors înainte de ’89: în 1989 consumul de carne pe persoană a fost de 50 kg per capita, pentru ca în 1990 să crească la 64 kg.

Deficite bugetare, investiții străine, politici de cheltuieli guvernamentale, evoluția productivității muncii – toate converg către oameni care trăiesc mai bine sau mai prost, către oameni care părăsesc o țară sau nu.

Foarte bine că a devenit scăderea populației României un subiect de dezbatere națională. Este liberă circulație, dar cine ne explică de ce numai România, Bulgaria și una din țările baltice au o populație în scădere față de 1990?

Nu este treaba oamenilor din business să se gândească la politici de dezvoltare economică, la un cadru fiscal cât mai favorabil afacerilor, ci a unor domni ca Bogdan Drăgoi sau Florin Georgescu sau cine se va mai perinda pe la Ministerul Finanțelor anul acesta, plătiți cu sute de mii de euro de statul român în toți acești ani.

Acești domni ar trebui să vină să arate de ce este evaziunea de 30% din PIB și ce măsuri iau să o stăvilească, de ce niciun restaurant, nicio terasă sau chioșc de pe litoral nu eliberează vreun bon fiscal. Când îi întrebi, spun: o să facem un program cu Banca Mondială. Pentru impozitarea averilor, pentru restructurarea ANAF, pentru evaluarea investițiilor publice, pentru supraimpunerea profiturilor excepționale din energie – ne va da o soluție Banca Mondială.

Dar nu mai bine luați ca partener Institutul de Statistică să vă arate unde este România și voi să spuneți ce faceți ca să o schimbați?

S-a încălzit mult pe margine acest guvern și când a intrat la putere printr-o moțiune de cenzură erai gata să spui că o să rupă mesele de greutatea proiectelor pe care le avea pregătite pentru a îndrepta țara pe o altă cale.

Nimic nou însă. Reducerile de contribuții și taxe rămân la stadiul de propuneri pentru că nu au fost destul de bine argumentate în fața FMI. Nu au avut “studii de impact”. La creșterea TVA într-o noapte, FMI nu a mai avut nevoie de “studii de impact”. Pe cât de ușor este să mărești taxele, pe atât de greu este să le scazi.

În 1996, la conferința de retragere, fostul șef al actualului ministru de finanțe Florin Georgescu, Nicolae Văcăroiu, eliberat de sub chingile funcției, a mărturisit: “Și până la urmă eu nu am înțeles ce vroia FMI-ul ăsta de la noi”. După 20 de ani FMI se dovedește mai ușor de înțeles, conform declarațiilor actuale ale celor care erau și atunci în funcție. Problema este că (în continuare) nu ne înțelege FMI pe noi.