Între 24 februarie și 1 martie 2011, Lee Miller, celebra fotografă de front și de modă, s-a aflat în România. Ea, însă, nu s-a aflat aici în mod fizic la fel ca în 1938 și apoi, în 1946 când a bătut, în lung și în lat, ținuturile noastre și a imortalizat societatea românească de sus și până jos, de la palatul regal la casa țărănească și la bordeiul țiganului ursar. Prezentă a fost memoira ei, evocată, cu acribie de istoric și șăgălnicie de copil de către Antony Penrose, fiul său, sosit aici într-un turneu de conferințe care era menit să-l poarte pe urmele mamei, străbătând un tronson al traseului parcurs de artistă în cea de-a doua vizită întreprinsă la noi.
Om de statură medie, bine legat, cu păr blond-roșcat, mereu în dezordine, cu ochi albaștri, o figură blajină constant luminată de un zâmbet larg, comunicativ și glumeț, excesiv de modest și totalmente nepretențios în gusturi și maniere: acesta este Antony Penrose. Cine și-ar putea imagina că acest om care și-a păstrat copilăria în inimă și lejeritatea tinereții în comportament și ținută este posesorul unui tezaur iconografic pe care multe mari muzee ale lumii l-ar râvni? Că părinții săi au fost înnobilați de regina Elisabeta II? Că, la vârsta întrebărilor, îl avea partener de joacă pe Picasso, care i-a și dăruit câteva lucrări? Că a străbătut continentele spre a ține vie memoria artistică părintească? Sau că este autorul mai multor cărți, best sellers, apărute la prestigioasa editură Thames & Hudson? Istoric, publicist, conferențiar, cineast și fermier, Antony Penrose este directorul Arhivei Lee Miller și al Colecției Penrose de la Farley Farm, Chiddingly, în estul comitatului Sussex din Marea Britanie. Cartea sa de vizită și palmaresul sunt impresionante.
L-am cunoscut în 2002, la cea de-a XX-a ediție a Conferinței Internaționale ORACLE a curatorilor și directorilor de muzee de fotografie ce s-a ținut la Köln. L-am reîntâlnit de câteva ori după aceea, cu ocazia aceleiași manifestări, iar la ultima noastră întrevedere, la Arles, în 2009, am pus bazele unei colaborări de lungă durată al cărei prim rezultat a fost acest turneu de conferințe promoționale ce pregătesc o amplă expoziție cu fotografiile executate de Lee Miller în România.
Elizabeth Miller s-a născut în 1907 în nordul statului New York. Din adolescență a adoptat numele de Lee, mai propriu unui băiat decât unei fete. Dar ea a fost băiețoasă de mică și a continuat să se comporte – și chiar să se îmbrace – bărbătește întreaga viață. Elevă lipsită de silință, turbulentă și independentă, a avut mari probleme în timpul școlarității. Dar, atrasă de plastică, decide să urmeze o carieră artistică și, la 18 ani, merge la Paris unde, fără a se înscrie într-o instituție de învățământ de specialitate, frecventează muzeele și galeriile.
Se desparte cu greu de Orașul Luminilor și revine în America unde, pentru a scăpa de plicticoasa viață de provincie, urmează cursurile de scenografie și dans de la Art Students League din New York. Având un chip interesant și proporții ideale, devine model pentru revistele de modă, pozându-i marelui fotograf Edward Steichen. De atunci a început colaborarea ei la revista “Vogue”, mai întâi ca model, apoi ca fotograf profesionist. În 1929 se va întoarce la Paris, oraș care va deveni locul ei preferat de trai.
Își propune să deprindă fotografia și-l alege pe Man Ray ca profesor. Timp de 4 ani va întreține o relație impetuoasă cu acesta, căruia îi va sluji atât de model, cât și de muză. El o va iniția în tainele acestei arte. Împreună vor descoperi metoda solarizării imaginilor.
Cunoaște avangarda și se integrează în vârtejul ei: Paul Eluard, Max Ernst, Pablo Picasso, Victor Brauner și Roland Penrose (care-i va deveni soț) i-au fost prieteni de-o viață. Picasso i-a pictat câteva portrete. Când l-a părăsit pe Ray, acesta, răvășit de durere, a executat celebra sa lucrare “Obiect de distrus”, care consta dintr-un metronom pe al cărui braț era lipită fotografia ochiului lui Lee, precum și pictura de mari dimensiuni “Timpul observatorului” (cunoscută și sub titlul de “Îndrăgostiții”) unde buzele supradimensionate ale iubitei plutesc pe cerul spuzit de nori, deasupra Observatorului Astronomic din Paris. După un mariaj fericit – dar plicticos – cu un magnat egiptean, își găsește libertatea tot între artiștii suprarealiști, locuind și călătorind cu Roland Penrose. După o vacanță în Grecia, cei doi se îndreaptă spre București. Erau înarmați cu o scrisoare de recomandare din partea lui Victor Brauner către fratele său, muzicologul Harri Brauner. Împreună cutreieră țara în automobilul lui Lee, un Packard solid. Pasionatul culegător de folclor își dăduse seama de marea șansă ce i se oferea de a beneficia de colaborarea unei fotografe de talent și renume. Astfel, o roagă să documenteze această excursie, să imortalizeze oameni, costume, obiceiuri, forme de habitat, instrumente muzicale.
Rezultatul acestei deplasări la Târgu Jiu, Tismana, Hurez, Sibiu, Făgăraș, Brașov, Bran, Turtucaia, Silistra, Balcic și la mănăstirile din Bucovina sunt peste 500 de clișee de mare valoare artistică și documentară. La rândul său, Penrose scrie un poem suprarealist, publicat în 1939, “The Road is Wider than Long” (“Drumul este mai mult lat decât lung”) pe care-l ilustrează cu propriile-i fotografii.
Izbucnirea Războiului Mondial o găsește pe Lee în Anglia. Odată cu plecarea pe front a multor fotografi, editorii periodicului “Vogue” o angajează pe Lee, în ianuarie 1940, pentru a furniza materialul ilustrativ necesar versiunii britanice a revistei. În 1944, fiind cetățean american, este acreditată drept corespondent de front. În această nouă calitate, purtând o elegantă uniformă militară, de comandă, ajunge iar la Paris, la scurt timp după eliberare, și-și revede vechii prieteni, pe Picasso, pe Eluard. O vizitează și intervievează pe mizantroapa scriitoare Colette, îi fotografiază pe Jean Cocteau, Jean Marais, Maurice Chevalier, Marlene Dietrich și pe Fred Astaire, adus în Europa pentru a distra trupele. Nu se mai limitează doar la a face fotografii, ci scrie și textele însoțitoare, dovedind un real talent gazetăresc. Articolele sale surprind, concis și cu umor, realitățile momentului.
Urmează apoi diviziile americane în evoluția lor spre est, asistă la întâlnirea acestora cu cele rusești pe Elba, la Torgau. Se înfioară de ororile lagărelor de concentrare de la Buchenwald și Dachau. Imortalizează resturile podului Hohenzollern de peste Rin, la Köln, apoi ruinele de la Frankfurt și Bonn. La München face baie în cada apartamentului lui Adolf Hitler și trage un pui de somn în patul Evei Braun, din vila atât de discretă și banală pe care o avea aceasta aici.
În toamna lui 1945 se află la Viena, pe 25 octombrie trece în Ungaria, unde petrece Crăciunul și Anul Nou, iar în ianuarie 1946 vine în țara noastră. Impresiile ei de călătorie, aventurile, surprizele și întâlnirile cu personalități de marcă – precum M.S. Regele Mihai I și Regina Mamă Elena, oamenii politici Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Lucrețiu Pătrășcanu -, precum și o selecție de fotografii sunt publicate în numărul din luna mai al revistei “Vogue” atât în varianta americană, cât și în cea britanică, numită în termen argotic “Brogue” (de la “British Vogue”).
La apelurile insistente ale lui Roland Penrose, se întoarce la Londra, unde cei doi se vor căsători în 1947, la scurt interval înaintea nașterii unicului lor fiu, Antony. S-au mutat la Farley Farm, o zonă rurală liniștită, unde băiețelul zburda, înconjurat de animale domestice și descoperea natura. Acolo aveau adesea oaspeți dintre celebritățile cultural-artistice ale vremii, între care cel mai drag era jucăușul și înțelegătorul Picasso. Despre acesta, recent, Antony a scris o carte înduioșătoare, “The Boy Who Bit Picasso” (“Băiatul care l-a mușcat pe Picasso”). După nașterea copilului, Lee Miller nu a mai fost atrasă de fotografie și, în ultimii ani ai vieții, și-a găsit vocația de inspirată bucătăreasă. S-a stins în 1977, lăsând o fabuloasă moștenire iconografică, redescoperită în podul casei și valorificată abia în ultimele decenii.
Antony Penrose a refăcut parte din traseul parcurs de mama sa în 1946. La Sinaia a căutat, cu obstinație, locul cimitirului aviatorilor și soldaților americani morți în timpul raidurilor de deasupra câmpurilor petrolifere, păstrat în mai multe cadre ale mamei sale. Nu l-a putut găsi pentru că, se pare, rămășițele au fost exhumate și mutate. A putut, în schimb, vizita cimitirul militar britanic de la Tâncăbești, din preajma Bucureștilor. La Castelul Peleș a căutat unghiurile din care Lee a luat imaginile cu Regina Elena, așezată într-unul dintre balcoanele de deasupra holului de onoare, lângă scara în spirală, abundent sculptată, sau locul unde i-a pozat suveranul, în Galeria Armelor, având la picioare un frumos câine-lup.
Cele două prelegeri, însoțite de imagini elocvente, au fost susținute la Muzeul de Artă Brașov și la Universitatea Națională de Arte. La cea dintâi instituție subiectul a fost “Lee Miller și Roland Penrose la Farley Farm”, iar la a doua “Grenade de mână ca niște clipsuri Cartier”. Au fost, în acest fel, abordate două aspecte ale bogatei și aventuroasei vieți a mamei sale: tensiunea și dramatismul vieții soldățești confruntată cu liniștea binemeritată a căminului dintr-o zonă rurală. Ambele au atras un însemnat public universitar și s-au bucurat de mare succes. După expunere, studenții i-au pus multe întrebări conferențiarului și s-au întreținut cu el în chip cordial, interesându-se când vor putea vizita plănuita expoziție Lee Miller în România.
Astfel, opera unei mari artiste fotografe din secolul XX își dovedește perenitetea prin suscitarea interesului tinerei generații din veacul XXI
- Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu
ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice “N. Tonitza” și apoi la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu”, secția Istoria și Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Național de Artă, apoi la Muzeul Municipiului București, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), după care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului București (1994-1995). S-a dedicat cercetării și, din 1995 până în prezent, este cercetător științific I la Institutul de Istorie “N. Iorga”. Doctor în științe istorice (1997). Din 1996, a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Națională de Arte și la Universitatea București, Facultatea de Istorie, unde susține cursuri de istoria fotografiei și a filmului, istoria artei și a costumului. Este critic și istoric de artă cu o lungă activitate de cronicar plastic și organizator de expoziții. A publicat 12 cărți și a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru critică (2002) și Premiile “Simion Mehedinți” (2003), “Nicolae Bălcescu” (2008) și “I.C. Filitti” (2009) ale Fundației Culturale “Magazin Istoric”. Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).