“Gde Buharest” – apărut în zilele astea – este o carte ciudată chiar și pentru mine. De unde un roman cu un personaj – Saproșkinov – rus, cu o acțiune ce pare a se desfășura la Moscova?
Am văzut Moscova numai în câteva zile de delegații ca jurnalist, nu știu limba rusă (am făcut un an, în clasa V-a, rusa și un semestru la Filologie de slavă veche), nu am prieteni în zona rusească Am însă, fără îndoială, o mare admirație pentru Dostoievski, Cehov și Tolstoi, pentru Gogol, Lermontov și Esenin. Pe unii dintre ei i-am recitit în atâtea rânduri, încât știu pasaje pe dinafară!
Unei întâmplări îi înțelegi greu rostul. Mintea se chinuie ani de zile să-i dea un sens, deschizând cercuri care după ce devin foarte largi încep iarăși să se retragă spre centrul de unde au radiat, devenind atât de mici încât se confundă cu locul în care ai înfipt vârful compasului! Cred că așa s-a întâmplat și cu povestea de la care a plecat “Gde Buharest”.
Se petrecea cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Mi s-a dat ca sarcină să însoțesc un ziarist sovietic. Nu știu pentru ce! Nu știam rusește, nu fusesem de curând în URSS ca să se spună că aș avea ceva obligații (cum era cam mare sărăcia, jurnaliștii străini erau plasați în cârca unuia român care să se descurce cu “protocolul” în deplasările acestuia, pentru că din diurna pe care ți-o dădeau abia de-i puteai oferi o masă la vreo cantină a partidului!).
În București, m-am descurcat, neînsoțindu-l de exemplu la masă, pretextând un telefon urgent de dat sau primit. Urma să plecăm în țară. Am decis că Satu Mare e un loc foarte bun: aveam mulți amici acolo, horinca e bună în zonă, oamenii deschiși la inimă și minte. Rusul meu – care, de altfel, știa bine românește – era un rus sadea: bea bine, era vesel, cânta bine și vocal și la chitară, știa Esenin pe dinafară. L-am plimbat prin zonă, la “Mondiala” s-a organizat și o parada a modei pentru el, iar la hotelul “Dacia” (fost “Panonia”) s-au derulat câteva seri cu palincă, slană, cântece și recitări la care nici amicii sătmăreni nu s-au lăsat mai prejos în fața oaspetelui.
La întoarcerea în București, l-am depus la hotelul partidului de lângă Arcul de Triumf și am dat să mă grăbesc spre casă: era ziua fratelui meu și, deși era târziu (avionul decolase cu întârziere de la Satu Mare), voiam măcar să apuc să-i zic la mulți ani. Adevărul ne bagă deseori în bucluc: când a auzit rusul meu motivul pentru care îl las singur, n-am mai scăpat de el: nu și nu, să-l iau cu mine la ziua fratelui meu.
Am cedat rugăminților lui. La fratele meu, veselie și limbi dezlegate, ca la orice sărbătoare care dura de ceva ore. Așa că s-au întretăiat Esenin și Eminescu (“Doina”, evident), perestroika și socialismul francez, Basarabia și al doilea război mondial, amintiri de la Moscova și din București. Toate, desigur, într-o voroveală fără nimic tendențios, vindicativ, politic, pigmentată de votcă, icre, sărmăluțe, fripturi făcute de cumnată-mea. Veselia și destinderea asta de câteva ceasuri aveau să îmi iasă prin piele!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.